Alex
Alexandru Ardelean este elev în clasa I A a şcolii generale din comuna Vadu Izei, Maramureş, şi este unul dintre cei mai buni. Aici se termină, din păcate, similitudinile dintre Alex şi un copil normal.
S-a născut într-o dimineaţă friguroasă, la 1 februarie 2003, în spitalul Sighet, cu probleme locomotorii, la care se mai adaugă altele. El suferă de parapareză spastică combinată cu dispaxie orofacială. Cu alte cuvinte, se mişcă greu, doar ajutat, iar posibilităţile de exprimare sînt reduse.
Mama sa a observat la cîteva luni că copilul stă pe vîrfurile picioarelor în pătuţ, semn că ceva nu e în regulă. Părinţii, oameni simpli, nu au disperat şi au încercat să-i ofere copilului o viaţă normală. Au fost cu el la doctori, au început tratamente şi a urmat prima operaţie, făcută la Baia Mare, care i-a dat lui Alex posibilitatea de a face cîţiva paşi, ajutat. Alex a fost dus la grădiniţa din sat, la fel ca alţi copii.
Acum este la şcoală. Părinţii au continuat tratamentele, cu greu, pentru că nu au mijloace financiare deosebite. Tatăl a lucrat la construcţii în Israel, ca să poată strînge bani pentru o casă nouă, dar banii s-au dus pe tratamentele lui Alex. Acum nu mai lucrează decît prin sat. Apoi, a mai apărut şi Raluca, sora lui Alex, în vîrstă de 4 ani, o fetiţă absolut normală.
Am fost martor la ultima zi de şcoală din anul 2010 a lui Alex. De dimineaţă, mama îl pregăteşte, ca de obicei. Tatăl face focul şi aduce apă de la fîntîna din curte în căsuţa parcă de pitici în care familia de patru persoane locuieşte. Casa are o singură cameră şi un hol în care este amenajată şi bucătăria. Atît. În cameră, pe perete, pe lîngă icoane este şi diploma lui Alex de la participarea la concursul Eurojunior. Apoi, aproape peste tot, cutii de puzzle. Alex este fascinat de aranjarea sutelor de bucăţele în ordinea lor firească, dovadă că mintea şi sufleţelul lui sînt doar încorsetate de un trup care nu-l prea ajută. Păpuşile Ralucăi stau aliniate pe marginea patului. Tot felul de enciclopedii se înghesuie pe mica masă sub formă de birou a lui Alex. Este îndrăgostit de ele şi mare fan National Geographic.
Anuţa, mama lui Alex, îl spală şi îl îmbracă. Odată „ambalat”, Alex este preluat de tatăl lui şi pus într-un scaun special pe partea din spate a bicicletei, singurul mijloc de transport al familiei. Mama împinge bicicleta spre şcoală, pe uliţa plină de zăpadă. Raluca cea mică îl însoţeşte şi ea pe Alex pînă la şcoală. Acolo, dacă ajunge în clasă, citeşte fără cusur tot ce scrie pe tablă, cu litere mari. Pe cele mici încă nu le stăpîneşte.
În clasă, Alex are, primit nu ştiu de unde, un cărucior cu rotile, în care mama îl instalează. Astfel, Alex stă în prima bancă şi este la fel de activ ca oricare alt elev al învăţătoarei Daniela Arba. „Ştiu că Alex a fost şi la grădiniţă, aşa că are o dezvoltare intelectuală normală. În ciuda dificultăţilor de exprimare, Alex este un elev la fel de bun ca şi colegii lui. Ca atare, în acord atît cu părinţii, cît şi cu conducerea şcolii, am hotărît să nu-l părăsim pe Alex şi să-l ţinem cu noi, să nu se ducă la vreo şcoală de copii cu nevoi speciale”, îmi spune învăţătoarea.
Copiii sînt mai degrabă, cu toţii, eroii poveştii. În puritatea lor, ei sînt cei care formează universul băieţelului. Ei nu au nicio problemă că Alex, colegul lor, este cum este. Îl consideră unul de-al lor, îl ajută şi îi sînt prieteni şi la şcoală, şi acasă.
Pe hol, lîngă uşa clasei, aşteaptă mama. Stă acolo toată ziua, aşteptînd pauzele, ca să-l ajute pe Alex să se ducă la toaletă şi să facă cîţiva paşi. De abia îşi stăpîneşte lacrimile: „Am făcut tot ce am putut. Am fost la Baia Mare, am fost la Cluj cu băiatul. La Cluj am început curele de recuperare după prima operaţie. Apoi, am aflat că la Borşa se fac mai multe proceduri de recuperare decît la Cluj, şi este şi mai aproape. Îl ducem pe Alex acolo, odată la trei luni, la o policlinică de recuperare locomotorie, unde face kinetoterapie, masaj, electroterapie şi împachetări cu parafină, ca să-i menţinem mobilitatea. Din cauza dispaxiei orofaciale, băiatul stă mai mult cu gura deschisă, ceea ce favorizează apariţia bronşitei astmatice. Anul ăsta (2010) de cinci ori l-am internat. A făcut cîte zece zile de tratament, urmate de cîte două săptămîni de stat acasă. Colegii l-au ajutat să rămînă informat şi cu lecţiile la zi. La Borşa am aflat, de la o altă mămică, de echipa de doctori de la Chişinău, unde s-ar face operaţii mult mai uşoare pentru redobîndirea mobilităţii la copii cu problemele lui Alex. La Galaţi se organizează consultaţii pentru copiii din România, iar la Chişinău se fac operaţiile. Am auzit că sînt uşoare, că pacienţii, după o zi, pot pleca acasă. Alex ar avea nevoie de o cascadă de asemenea operaţii pentru tendoanele lui. Ne-am duce şi noi, dar nu mai putem. Pînă acum, toţi banii noştri s-au dus pe tratamentele lui Alex. Nu avem alte surse de venit, în afara ajutoarelor copiilor pe care le primim de la stat. Noi, părinţii, nu mai sîntem angajaţi. Suma de 1850 de euro, cît ar costa următoarea operaţie necesară lui Alex, nu avem de unde să o strîngem. Poate că Alex nu va fi niciodată perfect sănătos, dar poate îl ajutăm să se descurce singur, să meargă măcar. Problemele de exprimare se pot rezolva şi ele, dar deplasarea este prioritară”.
Sună clopoţelul. Cu strigăte de bucurie, copiii se grăbesc să iasă în pauză. Mama lui Alex intră în clasă şi împinge căruţul lui Alex pe hol. Acolo îl dă jos din căruţ şi, cu ajutorul tuturor, Alex face cîţiva paşi, susţinut de subsuoară. Toţi copiii stau în jurul lui, strigă, fac glume şi se distrează. Niciunul nu-l consideră mai prejos. În limitele lui, Alex rîde şi el. Nu pot descrie expresia de pe faţa lui.
Se termină şi ultima zi de şcoală pentru clasa I A la Vadu Izei, pe anul 2010. Alex, ajutat de mama sa, pleacă acasă. Pe hol, colega lui de bancă îl mai întreabă o dată dacă mai are nevoie de ceva, dacă îl mai poate ajuta cu ceva. Pe tabla clasei scrie mare: A venit Moş Crăciun!, semn că elevii s-au pregătit pentru prima zi de şcoală din 2011. Pentru Alex, băieţelul de şapte ani, greu încercat de soartă, Moş Crăciun, prietenul tuturor copiilor, întîrzie.
Grigore Vîrsta este producător la TVR.
