Mona Lisa a dispărut

Am început acum un an şi cîteva luni să predau educaţie plastică la o şcoală generală din Bucureşti, o şcoală ascunsă între blocuri socialiste, sărăcie şi deznădejde. Am privit toate astea ca pe o provocare imensă, în faţa căreia eu ar fi trebuit să regizez o avalanşă întreagă de schimbări ce ţin, în primul rînd, de mentalitatea profesorilor şi a elevilor faţă  de artă. Cu o pensulă într-o mînă şi cu un album de artă în cealaltă, ar fi trebuit să le arăt că toată ierarhia disciplinelor, care vine ca un dat de nezdruncinat, trebuie atacată în numele potenţialului creativ al copiilor. Potenţial care trebuie hrănit şi ajutat să se dezvolte, nu îmbîcsit şi sufocat de profesori care vor doar performanţe la olimpiade de fizică sau matematică şi care privesc disciplina mea ca pe un moft. Eu ar fi trebuit să apar în faţa lor ca şi cum aş fi reprezentat Arta şi aş fi vorbit în numele ei. Inutil să mai spun că iluzia mea s-a evaporat destul de repede.

M-am lămurit în scurt timp că nu e deloc uşor să discuţi despre artă în cadrul formal al şcolii, unde elevilor le sînt complet inhibate gîndirea critică şi creativitatea. Aşa că am început să reflectez mai mult la felul în care totuşi i-aş putea agăţa de cîte o idee sau i-aş putea face curioşi.  Primul pas a fost să îi scot din cartier şi să le arăt muzee sau galerii. Al doilea – să iniţiez un cerc de desen opţional, unde dispare obligaţia prezenţei, criteriile de apreciere se flexibilizează, exprimarea lor se eliberează.

Iar acum încerc să investighez  clişeele lor de gîndire (legate de definirea artei şi plasarea ei în societate) şi raportarea lor foarte personală la ce înseamnă o capodoperă şi ce înseamnă o instalaţie de artă contemporană. Această cercetare şi-a găsit un nume neaşteptat, „Mona Lisa a dispărut”, şi are două direcţii de dezvoltare. Prima direcţie ar fi o expoziţie cu picturile copiilor pornind de la portretul Mona Lisei, pe care i-am rugat să îl reinterpreteze, păstrînd însă măcar un element din celebrul tablou. Acest proiect expoziţional, gîndit împreună cu Bianca Băilă, şi ea profesoară de educaţie plastică, nu este încă finalizat, dar sper să se concretizeze în curînd. De ce am ales exact capodopera lui Leonardo da Vinci? Toţi elevii noştri asociază arta şi istoria artei cu această imagine, devenită iconică. Toate cunoştinţele şi reperele lor vizuale se rezumă la ea. Aşa că am decis să fisurăm puţin acest bloc masiv de piatră, al capodoperei universale şi să vedem unde ajungem dacă încercăm să deconstruim ideea de capodoperă. Şi totul a venit apoi foarte firesc, mult mai uşor decît am fi crezut noi.

Elevii priveau imaginea din faţa lor şi exclamau: „Da-i urîtă, doamnă!” Problema nu era dacă ea e urîtă sau frumoasă, ci faptul că, brusc, au fost puşi în situaţia de a regîndi un model. Unii au transformat-o într-un personaj de desene animate, alţii au ales să o aducă în zilele noastre şi să se gîndească cum ar arăta o monalisă contemporană (Mona Lisa stelistă, purtînd tricoul echipei de fotbal, Mona Lisa sexy, imitînd vedetele de televiziune din România, Mona Lisa fără faţă, fără identitate), alţii au ţesut o poveste întreagă în jurul ei, o biografie fictivă. Abordările au fost extrem de diferite şi de neaşteptate prin prospeţimea lor. Privite în ansamblu, creaţiile copiilor par să aibă o coerenţă în ceea ce priveşte universul vîrstei lor şi raportarea la contemporaneitate. Un elev a înlocuit peisajul din spatele modelului cu tomberoane, blocuri gri, urîţenie cotidiană. A transpus vizual imaginea mediului în care trăieşte şi priveliştea văzută zi de zi. Un alt elev a ales chiar să înlocuiască portretul cu un text: „Mona Lisa a dispărut”. De aici am preluat şi numele pentru un blog care îşi propune să dezbată proiectele copiilor, intervenţiile noastre şi să ridice întrebări legate de învăţămîntul artistic.

A doua direcţie de cercetare  ar trebui să se concretizeze printr-o arhivare a răspunsurilor elevilor la un set de întrebări date şi a întrebărilor puse de ei despre artă. În urma analizării lor, mi-am dat seama că tot ce am adunat pînă acum este extrem de incitant pentru oricine ar dori să problematizeze puţin funcţia artei şi instrumentele cu care ea lucrează. Şi că ar merita o amplă discuţie. Am început cu un mic chestionar: Ce este arta? Ce rol are arta în societatea de azi? Este importantă pentru voi? Daca da, de ce? Iată cum sună cîteva dintre răspunsuri: „Pentru mine arta este importantă deoarece mă ajută să îmi transmit sentimentele lumii întregi atunci cînd cuvintele mă părăsesc. Cînd arăt cuiva o pictură creată de mine, parcă le arăt o parte din sufletul meu.” (Cristina, 14 ani); „M-am gîndit de multe ori la ce înseamnă să vezi arta în tot ce există. Normal, există haos şi cosmos. Şi există persoane care văd arta în haos. Mult timp am crezut că arta se află în amîndouă. Mai tîrziu, mi-am dat seama că haosul pe care îl vedeam eu era de fapt cosmos, doar că nu realizam. De ce este arta importantă? Ca să putem să-i zîmbim vieţii înapoi.” (Ana, 14 ani); „Arta este un stil de viaţă, un fel de a trăi şi poate avea mai multe forme. Arta se rezumă la imaginaţia fiecărui om (şi asta deoarece cîteodată defectul văzut de unii se apropie de perfect pentru alţii).” (Ana, 14 ani); „Arta este un efort de creaţie, conştient. Operele de artă le vedem pentru a ne vedea sufletul.” (Adriana, 13 ani); „Pentru mine arta înseamnă un mod de integrare în societate.” (Cristi, 13 ani); „Arta are rolul de a îmbogăţi cunoştinţele oamenilor.” (Teodora, 12 ani)

Am senzaţia că toate răspunsurile, aşa intuitive cum sînt, ţintesc cele mai sensibile probleme ale teoriei artei. Nu ştiu dacă eu aş fi răspuns mai bine şi dacă aş fi atacat cu atît de mult curaj problema sincerităţii artistului şi a transparenţei lui. Şi nu ştiu cum aş putea să le răspund întrebărilor pe care mi le-au pus ei, cu atîta candoare şi naivitate: Cum ne ajută arta să devenim nişte oameni mai buni? Oare pictorii îşi pun tot sufletul în ceea ce fac? O operă de artă se poate găsi oriunde? De ce multe tablouri sau statui, care nu sînt decît banalităţi, sînt atît de apreciate? De ce oamenii se refugiază în artă? La ce ne foloseşte arta? Cînd ştim că arta văzută de noi este într-adevăr artă? Cînd ştim că noi sîntem artistul? Arta o înţelegem, sau o simţim? Sau amîndouă? Ce putere are arta? Cînd ştim că un tricou murdar sau o stradă noroioasă constituie arta? Arta se poate regăsi în orice obiect? De ce nu zîmbea, de fapt, Mona Lisa? Cine decide dacă o creaţie este artă? Ne ajută arta în viaţa de zi cu zi? Dacă arta ar dispărea, ce s-ar întîmpla? Chiar e adevărat că unii artişti trăiesc în arta pe care o fac? Cu ce scop a fost inventată arta? Poate cineva să reinventeze arta? Arta este ceva special? Putem învăţa ceva prin artă? Ce s-ar întîmpla dacă nu ar exista artă? Cum poţi avea uneori inspiraţie, şi alteori nu? Cum poţi deveni un artist? Arta ne poate oferi emoţii? O multitudine de întrebări grele, foarte inteligente unele dintre ele, curajoase şi consistente. Şi aş adăuga, dezarmante.

Aş vrea să le pot răspunde că arta ne face mai buni, că are o putere fantastică, că poate schimba o societate, că ne ajută să vedem mai lucid lumea şi să înţelegem lucrurile pe care le trăim, că ea ne deschide orizontul creativ şi ne permite să visăm. Dar am şi eu îndoielile mele, pe care nu pot să le ascund, nici chiar în faţa lor. Sper totuşi ca împreună să găsim nişte răspunsuri, chiar dacă nu definitive.

Diana Marincu este profesoară de desen la Şcoala "Ionel Teodoreanu" din Bucureşti. Pe 3 martie, la Atelier 35 din str. Şelari, a deschis o expoziţie cu proiectul "Mona Lisa a dispărut". "Răpirea" şi "reapariţia" au fost imaginate de Rapire imaginata de Diana Marincu si Bianca Baila împreună cu elevii şcolilor Ionel Teodoreanu nr. 36 şi Principesa Ileana nr. 27.