Optimism și mizantropie

# Andrei Codrescu, Miracol și catastrofă, ediție îngrijită, note și prefață de Cristina Vănoagă, Editura Cartier, 2021.

Nu sînt, acestea din titlu, cuvinte care să caracterizeze cartea lui Andrei Codrescu: ele se referă la dispoziția amestecată în care mi s-a întîmplat s-o recitesc după mai bine de cincisprezece ani. Căci cu un comentariu dedicat ei mi-am început, în ianuarie 2006, rubrica săptămînală de cronică în România literară. Ce s-a schimbat de-atunci? Întrebarea, trebuie s-o spun, mi-a fost înlesnită tocmai de structura acestei noi ediții, căreia Cristina Vănoagă i-a adăugat, în chip de „uvertură” și de „epilog”, cîteva interviuri de dinainte și de după grosul primei ediții. Ideea e bună, selecția e relevantă (cu inerente scăpări: mi-ar fi plăcut, de pildă, ca Vlad Mixich să fi și citit cîte ceva înainte de a-și formula întrebările). Senzația e totuși de acomodare: de la un an la altul, imaginea lui Andrei Codrescu pare a se preciza, căpătînd nu numai contur, dar și o oarecare claritate.

E primul dintre motivele de, cum lăsam să se înțeleagă, optimism. De la calitatea traducerilor, adeseori execrabile în primii ani de după Revoluție, pînă la diversitatea și dispersia ofertei editoriale (iată, Editura Cartier, din Chișinău, promite o serie Codrescu) și, în fine, la competența recenzenților, destule s-au schimbat în bine. Mi-amintesc vremurile cînd autorul lui Alien Candor părea confiscat de un Nicolae Manolescu vehiculînd o aceeași poveste despre adolescența sibiană în care urmele lui Blaga... & so on & so forth. Ca și cum după acei ani de liceu n-ar fi urmat zeci de cărți (în primul rînd, de poezie, dar nu numai) și cîteva întîlniri esențiale cu, să zicem, Allen Ginsberg sau Ted Berrigan. Astăzi, slavă Domnului, numele lui Andrei Codrescu s-a emancipat de acea epocă a legendei de tip cargo cult, intrînd într-un veritabil circuit critic.

Mă gîndesc la monografia pe care chiar îngrijitoarea prezentului volum i-a dedicat-o nu demult (2019) sau, pe alt palier, la paragrafele lui Mihai Iovănel din Istoria nu demult apărută. Sînt, desigur, amănunte care vorbesc în primul rînd despre noi, și doar secundar (sau nici atît...) despre Andrei Codrescu însuși. Cum-necum, s-a întîmplat totuși ca, după aproape patru decenii de America, autorul să se fi întors, în mici escale, inclusiv la limba română, un merit important revenindu-i în acest sens Ruxandrei Cesereanu.

De unde, atunci, mizantropia (o numesc așa, evident, pentru a completa dubletul călinescian) despre care vorbeam mai sus? Din senzația acută că prea puțin din spectaculoasa ideație a lui Andrei Codrescu a avut efect la noi. Nici nu știu cu ce să încep. Cu dezinvoltura aproape iluministă cu care răspunsurile oferite lui Robert Lazu și pe care ar fi naiv s-o mai căutăm în discursul public autohton? Cînd foști universitari găsesc de cuviință să facă elogiul înalt al unei scandări de peluză și s-o reconvertească politic, e semn că, vorba cuiva, „universul începe să se destrame”. Ce anume din ironia degajată a lui Codrescu regăsim în polemicile mai curînd grosolane în care-i vedem angajîndu-se pe literații (de-ar fi numai ei) români? Cum să mai speri că poți pune alături o despărțire de Harold Bloom („eu şi prietenii mei schimbăm canonul cum ne schimbăm cămașa. Canonul de luni nu-i canonul de vineri”) și invitația, recent adresată unui critic, de a-și face o carte proprie nevăzută într-un mod cît se poate de dureros? Între cele două reacții se cască, propriu-zis, o prăpastie.

Dar, firește, nu-i vorba numai de asemenea tropisme emoționale. Diferențele sînt unele de fond: Codrescu „atacă” teme mari, nu se încurcă în mărunte sofisme de provincie. E un antiautoritarist pursînge (de unde și senzația de libertate proaspătă a pozițiilor lui), nu un nostalgic repliat, ca restul generației sale – nici măcar nu trebuie să convoc exemple românești: se cheamă singure. Mici satrapi care-și bovarizează occidentalismul. Nu e, așa-zicînd, un „progresist”, dar, spre deosebire de intelectualii standardizați de la noi, nici nu-și creează adversități iluzorii și lucrative. „Eu nu agreez nici criticile de dreapta ale aşa-zisei «corectitudini politice», o formulare peiorativă in care se ascunde disprețul faţă de minorități şi frica faţă de prăbușirea canonului literar anglo-american”: rînduri scrise în 2005, la New Orleans, și pe care nu mulți le-ar contrasemna, vai, într-un București în care se rîde încă trivial la bancuri rasiste.

E, de altfel, una dintre îngrijorările lui Andrei Codrescu în ce ne privește: pericolul resuscitării naționalismului de extracție legionară. Va fi fost el prezent și în isteriile lui Vadim Tudor, dar parcă astăzi e de cîteva ori mai inacceptabil să-l descoperim în doctrina unui partid, din păcate parlamentar, al cărui ideolog, Sorin Lavric, a fost totuși, prea multă vreme legitimat de prea multe instituții. Mai vreți? Codrescu anulează (și foarte bine face) contrafăcuta egalitate între marxism și extrema dreaptă, atît de frecvent, de confuz și de interesat clamată la noi: că ambele au sfîrșit în crimă, e o altă discuție. Că, totuși, premisele nazismului au fost de la bun început și explicit asasine n-ar trebui totuși să uităm atunci cînd, furați de cine știe ce fervori patriotice, facem de mai bine de trei decenii apologia lui Nae Ionescu și-a discipolilor lui sau cînd, de dragul știu eu cărui joc de argumente, concludem că fascismul lui Pound descindea din... optica lui de stînga.

Passons. Închei cu un exemplu strict literar, dar cu puternice rădăcini mentalitare: într-un rînd, Codrescu evocă, aproape pe două coloane, două antologii din poezia recentă americană. Una, în selecția lui, American Poetry Since 1970: Up Late, cealaltă concepută de Dave Smith, The Morrow Younger American Poets. O sută patruzeci de nume în prima, o sută patruzeci – în a doua. Nici unul comun. Semn de normalitate, semn de absolută diferențiere, semn de provocare? Nu știu. Ce știu e că mi se pare bine așa și că mă trec fiorii amintindu-mi ce ulcerări stîrnește la noi fiecare nouă istorie a literaturii, fiecare nou decupaj. Și nu prin criterii (asta ar fi ceva), ci prin atît de plictisitoarea Batrahomiomahie între „incluși” și „excluși”. Etică de sfinți latenți: toți vor în canon!

Dacă-mi păstrez optimismul e pentru că nu arătăm doar așa; dacă mi-l pierd adeseori e pentru că încă arătăm și așa.

Cosmin Ciotloş este critic literar și lector la Facultatea de Litere din București. Cea mai recentă carte publicată: Cenaclul de Luni. Viața și opera, Pandora M., 2021.

***

Miracol și catastrofă (fragment)

Eliade s-a înscris într-o ideologie trufașă şi sinistră care a fetișizat puterea, ura rasială și războiul. Eliade s-a simțit bine în mijlocul unei beții colective care a ridicat agresivitatea şi mitocănia la rang de filosofie. A participat activ – prin academizarea folclorului religios – la legitimarea şi susținerea ideii de superioritate rasială. Asta-i o prostie care nu poate fi explicată de cultul tinereții, de timbrul timpului, de curentul ideologic. Din păcate, a fost la Eliade expresia lașă a dorinței de putere, a nevoii de acceptare, a nevoii de a fi parte din gașcă, șeful ei intelectual sau cel puțin adjunctul lui Nae Ionescu. A fost şi expresia unei sile de sine care avea la bază ceva suicidal, același sentiment care l-a dus pe Cioran la culmile hiperbolei pe care, foarte tîrziu, le-a regretat.

Nu vreau să-l psihanalizez pe Eliade pentru că nu merită: el a știut bine valoarea indivizilor şi a fost încercat, sper, de sentimentul de vinovăție care vine din trădarea prietenilor în numele ideologiei. Jurnalul lui Mihail Sebastian, care i-a fost prieten fidel lui Eliade, este clar în această privință. Sebastian l-a iertat creștinește pe Eliade, dar noi nu avem de ce. A fost cercetător strălucit, dar gînditor mediocru și om cu suflet prea puțin turmentat, care a suferit din trufie, nu din umilință. La ce rezultat au dus ideile de care s-a lăsat sedus este, de asemenea, clar. Holocaustul e un eveniment unic în istoria modernă, după secolul Luminilor. Milioane de oameni au fost omorați pentru ce ERAU, nu pentru ce gîndeau, pentru partidul în care se înscriau...

Nu aș numi poziția lui Eliade „greșeală” sau „eroare”. N-a făcut-o nici el: acea „felix culpa” afirma ceva important pentru el, nu regreta. Despre ce „fericire” e vorba? A tinereții, a solidarității” cu mișcarea legionară, a galenismului? După înfrîngerea fascismului, ce „fericire” a putut Eliade să găsească în acea fraternitate a morții? Chiar dacă ar fi numai o atitudine, să zicem, o sfidare în faţa celor care au vrut cu tot prețul să-şi ceară iertare, nu este pe măsura „greșelii”. El s-a mîndrit cu ideologia tinereții lui. S-au zvonit multe lucruri despre el, unele pur absurde (la Roma, în 1965, am auzit de la un student al alchimiei că Eliade era membru al societății „Golden Dawn”; el a rîs cînd i-am relatat povestea), dar altele mai credibile, cum că ținea legătura cu legionari stabiliți în Chicago şi Toronto, legionari de care s-a apropiat şi Securitatea română în perioada național-ceaușistă şi după execuția lui Ceaușescu. Poate că aveau ceva de învățat securiștii români de la legionari, dar de la Eliade ce voiau? Cu titlu de ipoteză, aș răspunde: un cap simbolic. S-a lăsat Eliade prins în acest joc? Nu pot argumenta cu date și nu vreau să mă las pradă paranoiei care apare inevitabil cînd se deschid asemenea subiecte.

Cartea lui Ted Anton despre Culianu spune destule, adevărate sau nu, nu știu. Partea a doua a acestei întrebări este complicată. Zigu Ornea și Andrei Oișteanu servesc enorm gîndirea românească prin pozițiile lor. Să fim foarte clari aici: Ornea și Oișteanu sînt amîndoi evrei și români: prin ei (ca, de altfel, şi prin mine), valorile vii ale României supraviețuiesc criticii ușor de făcut (şi greu de negat) că gîndirea românească a înghețat pe undeva între Eliade și Noica. Sau chiar mai rău, între Vlad Țepeș şi Vadim Tudor. În cercurile liberale americane, de pildă, se vorbește despre antisemitismul intelectual român ca despre un fait-accompli, un punct de vedere cu care nu sînt de acord şi pe care-l combat cum și cînd pot.