Special am ales acest fals „titlu bidon“, desigur ca să atrag și să strîng cît mai mult reproș public din partea actualului cetățean turmentat al artelor vizuale, peste tot prezent în cultură, dar fără mască pe gură! Alt­fel spus, urăsc scandalagiul, dar fără să urăsc scandalul!

Carevasăzică, înainte de a se fi numit oarecum inspirat și pompos „Piatră și lumină“ – titlu comun atît șirului de 32 de desene care însoțește mersul agale și înaintarea prin cele patru încăperi ale Galeriei Romane, cît și celuilalt șir, șirului de „bolovani cu găurele“, 21 la număr, fiecare în felul său cu totul și cu totul misterios și nu doar la o primă vedere.

Dacă titlul general al desenelor este însuși Cuvîntul LOGOS, desenat niciodată la fel pe fiecare lucrare, nu același lucru se petrece cu numirile „bolovanilor“ pomeniți care nu fac decît să pună la grea încercare și chiar să încurce pînă și experiența garantată și public validată a oricărui văzător de artă priceput: titluri la prima impresie scrîntite sau, poate, cine știe, prea mo­derniste, din care cităm doar cîteva, și la întîmplare: „Conversînd cu o oaie“, „Om sprijinit de un urs“, „Conversînd cu iarba“, „În fuga calului“, „Himeră culcată“, „Conver­sînd cu un copil“ ș.a.m.d.

Totuși, teribila discrepanță care a­menință și „bolovanii“ din piatră, și „logosurile“ pictate din desene nu e de lungă durată, ține doar o vreme, iar aceasta, din fericire, scurtă. Degeaba! Nedumerirea aproape supărată a intelectului vizitatorului actual e mare și pare să nu aibă leac. Oare ce are de spus noianul de sumbre acuarele pietiste, își zic în sine unii, sau inadmisibila și aiurita societate a „bolovanilor cu găurele“? Nu cumva e prea mare și prea obraznic intervalul cultural dintre acuarela întunecată și dumnezeiasca lumină care a produs urgenta convertire a lui Pavel, ca și insulta pe care o aduce sfințeniei pătimitoare a lui Petru shocking-ul titlurilor aplicate fiecărui „bolovan cu găurele“?

Unora le e teamă să-și dea arama pe față și, mișcîndu-se nepriceput prin cele patru săli, fac tot efortul posibil de a le părăsi civilizat și aparent iluminați, cum s-ar cuveni, de altfel, atunci cînd, vrei, nu vrei, dai nas în nas cu intelectul smintit al culturii spirituale. Pe de o parte, astea toate, și încă multe altele. Pe de alta, reversul medaliei: de fapt, și în mod clar, oare nu cumva avem de a face mai degrabă cu o expoziție de excepție în sine, de la un capăt la altul în sine fulminant misterioasă, peste tot fără egal în sine și de la sine minunată, pe care în sine o propune publicului cel care a gîndit-o și a formulat-o îndrăzneț, însuși autorul, directorul și administratorul programului Galeriei Romane, binecunoscutul domn Emil Ene, pentru prieteni EE? Chiar dacă expunerea întîmpină prăznuirea Sfinților Apostoli Petru și Pavel, în acest caz se cuvine să o întîmpine tot în sine, și anume prin tainica comuniune și mirabila conivență vizuală dintre două moduri total opozite de a face artă.

Poate tocmai misterul acestui „a tunat și i-a adunat“ reprezintă trăsătura care, dincolo de estetic sau de iconic, unește Logosurile pictate și semnate de Paul Gherasim cu imaginea „bolovanilor“ lui Vasile Gorduz.

Ei bine, nici unul dintre ei n-a gîndit, și cu atît mai puțin n-a îndrăznit să gîndească, și cu atît mai mult să pună la cale vreo trimitere ascunsă și dorită la dumnezeiescul destin comun al celor doi stîlpi ai creștinismului universal. Și atunci, performanța uimitoare și fără ­egal nu aparține în sine atît artei vizuale expuse, ci administrării valorilor acesteia, în așa fel încît să scoată la iveală tangențe uimitoare și nebănuite între cei doi ­mari artiști dispăruți, tangențe care nu i-au trecut prin cap nici unuia dintre criticii acreditați sau tributari principalelor va­lori acreditate. Prin urmare, taina acestei expuneri fără precedent șade cu toată greutatea pe diferența capitală și de neînvins dintre cei doi artiști, amîndoi la fel de mari și la fel de unici. Dar, mai uluitor: oare în ce fel pot sta laolaltă două moduri atît de diferite de a face artă? Poate la fel cum au stat, cum stau laolaltă și-acum, și cum vor sta veșnic laolaltă toți cei ai lui Petru și Pavel.

Fiindcă față de oricare sărbătorire, prăznuirii i se actualizează, precis și de fiecare dată alt­fel, uni­citatea și irepetabilul. Or, potrivit titlului „Piatră și lumină“, actuala expoziție mai mult îi sărbătorește decît îi prăznuiește. Fiindcă, repet, orice prăznuire, ca să fie primită pe bune, se cuvine ca de fie­care dată să prăznuiască într‑alt mod irepetabilul. Curatorul acestei expoziții fără precedent a simțit unic și genial evenimentul juxtapunerii acestor două modalități de exprimare vizuală total opozite. Atenție la cuvinte! Nu total distincte, nu total diferite, nu total contradictorii, ci opozite. Or, mînuța Domnului se vede și poate fi recunoscută tocmai în modul în care, la momentul cuvenit, i‑a săltat pe amîndoi din lume, și nu oriunde, ci lîngă El.

Oare puterea lor provine din faptul că amîndoi iubeau pe față Biserica? Vino și vezi!

Pe ce se bizuie misterul și unitatea acestei imposibile alăturări? Vino și vezi!

Încît eu, Sorin Dumitrescu, încă o dată te chem și îți zic: Vino și vezi!

24.07.2020