Teatrul online. Revizitare și nostalgie
Carantina globală a adus un carnaval de spectacole online astfel că cine a vrut, a văzut teatru cît n-a văzut în viața reală. A devenit dificil de ales dintr-o ofertă luxuriantă, în bună parte spectacolele fiind accesibile în același timp. Mulți încearcă să mențină aparența experienței teatrale, difuzînd spectacole la ora obișnuită pentru reprezentațiile din spațiile fizice, cu acces doar pe durata acestora. Cum experiența live nu se poate reproduce mimetic (ea trebuie reimaginată în mediul virtual), sînt avantajați cei care permit accesul la spectacolul filmat cîteva ore sau zile.
Dacă pînă acum atracția pentru teatrul digital a fost destul de mare, cu cît recluziunea înaintează, cu atît disponibilitatea pentru consumul cultural se diminuează. Pentru cei care încă vizionează spectacole online, criteriile de alegere sînt pur subiective. O bună parte din public preferă spectacole văzute anterior live, o alegere nostalgică pentru că memoria, activată de filmare, recuperează emoțiile trăite în sala de teatru, dar și sentimentul unui timp „normal”. Înregistrarea unui spectacol este percepută în funcție de raportul personal al spectatorului cu show-ul respectiv. Am vizionat cîteva înregistrări de arhivă, mai vechi sau mai noi, ale unor spectacole văzute în cadrul lor original și am constatat că memoria reține anumite pasaje în dauna altora, dă sensuri sau le ratează (acestea fiind revelate la filmare), distorsionează scene. Involuntar, exercițiul revizitării virtuale a unor spectacole se transformă într-o demonstrație a naturii auctoriale a publicului: la reprezentarea live, fiecare spectator devine coautor căci își creează propriul său spectacol, pe care înregistrarea, de regulă, îl „trădează”.
Cîteva scene rămase în memorie din spectacolele revăzute online:
● O scenă din Romeo și Julieta, regia László Bocsárdi (Teatrul „Tamási Áron”, Sfîntu Gheorghe), în care Julieta (Péter Hilda) acoperă cu frunze trapa prin care fuge Romeo (Nagy Alfréd – actorul s-a stins pe 23 martie, filmarea spectacolului a fost difuzată în memoria sa), imitînd gestul unui cîine care îngroapă un os. De altfel, ambele personaje sînt încă pubere și neintegrate în protocolul social, animale tinere a căror puritate este autentică, iar comportamentul lor traduce scenic această candoare: Julieta i se cațără în brațe Doicii ca un cățel și îl amușinează (flirtează) pe Romeo la bal. În înregistrarea video, gestul Julietei (ștergerea urmelor lui Romeo) se vede, dar este șters, simbolistica lui nu se citește. Se remarcă în schimb pulsația mafiotă a familiilor Capulet și Montague, parată de niște clovni muzicieni, și ritmul obsedant în care se mișcă orașul.
● Clémence Laboureau, în rochii lungi și paietate, cîntînd în Căpcăuni (text Yann Verburgh, regie Eugen Jebeleanu, Cie des Ogres) Love Is A Losing Game, What A Wonderful World și Fly Me To The Moon, și reconvertirea ei surprinzătoare în Luka, adolescentul rus gay, abuzat de colegi. Vocea lui Clémence, jucîndu-se jazzistic cu aceste piese, devine personaj în sine.
● Nunta însîngerată a lui Lorca, regia László Bocsárdi (Teatrul „Tamási Áron”, Sfîntu Gheorghe în coproducţie cu Ansamblul de Dansuri „Háromszék”), plasată într-o comunitate romă, cu Logodnica (Polgár Emília) și Leonardo (Pálffy Tibor) tatonîndu-se tăcut, în timp ce în jurul lor spumegă pline de viață dansurile specifice culturii rome. O intimitate silențioasă se desfășoară în mijlocul colectivității zgomotoase și se creează în opoziție cu aceasta, iar în completarea ei vine, aproape firesc, moartea cu nemișcarea ei. Dragostea e mută, moartea e încremenită și viața pulsează în jurul lor cu o intensitate agresivă.
● Astrov (Cornel Scripcaru) și Vanea (Horațiu Mălăele) vorbind despre depresia existențială prin acoperișul chioșcului în Unchiul Vanea de Cehov, regia Yuri Kordonsky (Teatrul Bulandra). Și chioșcul suspendat pe apă, cucerit de plante, în care personajele se retrag, strînse unele în altele, ca pe o insulă. O formă de distanțare socială, nu și fizică. Înregistrarea transformă oarecum spectacolul într-un film căci este realizată în studiourile TVR.
● Interviurile filmate din Despre oameni și cartofi de Radu Afrim (Teatrul „Andrei Mureșanu” din Sfîntu Gheorghe). Figura împietrită a unei femei tinere vorbind despre moartea soțului și vidul, emoțional și material, lăsat de el, în timp ce în jurul ei, fără ca ea să știe încă, golul se face tot mai mare. Insuportabila captare a unei tragedii viitoare care, deconspirată discret în spectacol, șochează. Filmarea este însă rudimentară și interviurile, care documentează absența și precaritatea (sînt intervievate familiile unor muncitori zilieri, morți într-un accident), pierd din forța lor emoțională.
● Atmosfera de mafie bacoviană din O scrisoare pierdută, regia Alexandru Dabija (Teatrul de Comedie), creată de decor – un subsol lacustru și mucegăit, în care sînt culturi de ciuperci halucinogene – și de personaje șterse de umorul gîlgîitor al lui Caragiale și patinate cu o răutate tăioasă. Am remarcat conexiunea acestei variante a Scrisorii pierdute cu creația lui Vlad Mugur, Slugă la doi stăpîni, în care Goldoni era, de asemenea, stors de comic și umplut cu malefic, dar pentru asta, am combinat amintirea spectacolului live cu filmarea, căci cea din urmă atenuează drastic atmosfera de insalubritate fizică și morală.
● Actul doi din Trei surori, regia István Albu (Figura Studio, Gheorgheni), plasat într-un decor de păpuși: o machetă a orașului Gheorgheni, cu clădirile austere și catedrala ortodoxă, încadrată de elemente de interior (colivii cu păsări, clopoței, o pianină) și o ninsoare artificială. Omul este prizonierul spațiului, aici al unui oraș provincial. Visele îi sînt mari, dar lumea îi rămîne mică. Filmarea surprinde bine topografia „locului” și relația dintre dimensiunea (aspirația) umană și machetă (realitate), dar și sunetul, căci Cebutîkin (Nagy Csongor-Zsolt) îl acompaniază la pianină pe Andrei (Magor Bocsárdi), care exersează la vioară celebrul vals al lui Şostakovici. Cum introvertitul Andrei se poate exprima numai prin muzică, în corelație cu această scenă vine finalul actului al III-lea, în care personajul, deja virtuoz, are un „monolog”, de fapt, un solo de vioară, un țipăt prelung și torturant (compoziție Magor Bocsárdi). Nu e nimic în acest solo din grația, faima și artificialitatea valsului, dimpotrivă, totul este dezarticulat, personal și adevărat.
Oana Stoica este critic de teatru.
Foto: Teatrul Tamási Áron Sfântu Gheorghe - „Romeo și Julieta” (sus), Dragoș Ivan - „Trei surori” (jos)
