● Villa Dolorosa de Rebekka Kricheldorf. Traducerea: Ciprian Marinescu. Regia: Theodor-Cristian Popescu. Scenografia: Irina Moscu. Sound designer: Andrei Raicu. Light designer: Gabriel Niculescu. Regia tehnică: Stelian Chiţacu. Sufleur: Laura Moldovan. Cu: Georgiana Ghergu, Steliana Bălăcianu, Loredana Dascălu, Ale Ţifrea, Luchian Pantea, Theo Marton. Teatrul Național Tîrgu Mureș, Compania „Liviu Rebreanu”.

Nominalizat în acest an la Premiul UNITER pentru Cel mai bun spectacol, Villa Dolorosa, în regia lui Theodor-Cristian Popescu, reimaginează piesa lui Cehov Trei surori, în Germania contemporană, în care generația de 30 de ani navighează fără țintă printre eșecuri profesionale și personale, negăsind vreun sens nici pentru sine, nici pentru lumea în care trăiește. E o stare de dolce farniente în care depresia însoțește o lene existențială. Ce e specific acestei generații crescute în bunăstare, educată și devenită, fără să vrea, snoabă intelectual și promotoarea unor discriminări de clasă și de nivel cultural este apartenența la clasa de mijloc a capitalismului occidental. Cele trei surori și fratele lor fac parte dintr-o familie înstărită de intelectuali germani. Educația, mai ales prin lectură, este prioritară în familia lor care dispune nu doar de bunăstare financiară, ci și de una educațională. Doar că cea dintîi este limitată și tînăra generație nu știe nici să o păstreze, nici să o producă, așa că rămîne cu cea de-a doua, care mai mult le încurcă viețile decît să îi ajute. Multă carte nu aduce fericirea, pare să fie concluzia la care ajung cei patru copii, numiți „din snobism” (zic ei) după personaje din „marea literatură rusă”. Mașa, Irina și Andrei zac burghez în vila moștenită care se degradează sub lenea lor filozofică pentru că finanțele s-au terminat și nici unul dintre ei nu se urnește să muncească. Doar Olga devine profesoară și plătește facturile casei. Așa că titlul pare ironic: e o casă a durerii, aluzie la calea suferinței (via dolorosa), dar una autoprovocată, ba chiar un pic imaginară.

Ce arată textul, fără a fi militant în vreo direcție, și susține regizorul Theodor-Christian Popescu în spectacol este fractura dintre două clase sociale: o burghezie intelectuală, care-și consumă moștenirea fără a produce ceva, și o clasă a precarilor, conectată la realitate, dar cu un orizont limitat. Celor patru Hamleți de Germania li se opune Janine (Natașa în piesa lui Cehov), care provine dintr-o familie săracă și disfuncțională, dar este întreprinzătoare și responsabilă. Important pentru validitatea textului și a spectacolului este refuzul glorificării sau eroizării vreuneia dintre părți și, pe cale de consecință, și a demonizării celeilalte. Intelectualitatea burgheză are capacitate analitică – ceea ce produce detașare, autoanaliza dă personajelor distanță față de propriile vieți, dar și față de lumea în care nu își găsesc rostul –, însă suferă de inacțiune. Frații fac un elogiu muncii fizice („munca intelectuală nu e muncă”, zic ei), se autoflagelează pentru propria inutilitate socială, dar cînd o întîlnesc pe Janine, au instinctiv o atitudine elitistă. De partea cealaltă, Janine repară casa și coagulează o familie. Este practică și are inițiativă, poate prea multă inițiativă căci devine abuzivă și obsedată de control, ba jonglează și cu teorii retrograde. Scena în care pretinde camera Olgăi pentru fiul ei este elocventă pentru înfruntarea de clasă. Ambele părți sînt agresive și retorica jignitoare se revarsă din abundență. Asta mi-a amintit de spectacolul lui Frank Castorf, NACH MOSKAU! NACH MOSKAU! (2010, Volksbühne Berlin), care combina două texte cehoviene, piesa Trei surori cu povestirea „Mujicii“, pentru a arăta degradarea deopotrivă a proletariatului și a burgheziei: mujicii sînt alcoolici și agresivi, iar nobilimea scăpătată se bucură încă de privilegii, deși nu are nici o contribuție la lumea în care trăiește. Aici, dramaturga Rebekka Kricheldorf produce confruntarea dintre două clase sociale, disfuncționale fiecare în felul ei, într-un singur text.

Cu un text bine structurat, cu leitmotive care se dezvoltă și se amplifică în fiecare act, Villa Dolorosa e un spectacol „curat”, de echipă, bine condus. La cele trei aniversări (28, 29 și 30 ani) din ce în ce mai ratate, eufemistic spus, ale Irinei (Georgiana Ghergu), la care nu dansează nimeni (și) din cauză că nimeni nu pune muzică, doar se deplînge lipsa ei („depresia e privilegiu de clasă”, zice Andrei, la fel și văicăreala, s-ar putea adăuga), lumea lîncezește pe marginea unei piscine secate, împrejmuită de fundaluri albastre pentru proiecție, care se tot înalță astfel încît spațiul devine tot mai mare (scenografia Irina Moscu). Doar că pe aceste fundaluri nu se proiectează aproape nimic, de altfel, Georg (Verșinin în textul lui Cehov) observă asta, că în ramele lucrate de Andrei nu există fotografii. „Nu am știut ce să punem în ele”, spun surorile. Fundalul e gol („Doamne, e gol”, repetă pînă la saturație Georg – Theo Marton, dar la fel ar putea spune despre sine) și asta nu e expresia unor nenumărate posibilități, ci a sterilizării, a nimicului. Olga (Steliana Bălăcianu) eșuează într-o muncă ce nu-i place, în schimb, îi place să facă pe martira. Mașa (Loredana Dascălu) devine o casnică întreținută, deși soțul ei nu își prea permite asta, iar mariajul scîrțîie asurzitor. Irina schimbă facultățile ca pe programele TV, considerîndu-se mult prea bună pentru ele, nu înainte de a se mai văita puțin. Andrei (Luchian Pantea) nu începe niciodată să scrie romanul despre prăpastia dintre săraci și bogați, deși se gîndește –  asta e tot ce face – la el. Zac, vorbesc, se vaită și glorifică munca de care nu se vor apuca niciodată, și pe muncitori, dar cînd întîlnesc unul (Janine – Ale Ţifrea), se delimitează de el. Sînt foarte buni teoreticieni și execrabili practicieni.            

Personajele nu ies din spațiu nici cînd „ies” din scenă, rămîn acolo, închise în propriile mentalități, reflexe și angoase, înăbușite de mîzga lor existențială. Singură, Janine ascultă muzică în căști și, în sfîrșit, dansează. Să fie o victorie a precariatului asupra burgheziei intelectuale? Să fie o criză a unui mod de a gîndi și a face lucrurile, eșecul unei societăți educate, al cărei discurs incluziv și echitabil nu este dublat de practică? Societatea a produs doar o gargară care mimează empatia și egalitatea, însă relațiile între clase rămîn aceleași pînă cînd servitorii își vor „ucide” din nou stăpînii.

Vizionat online la premieră, spectacolul se joacă acum cu public la Teatrul Național Tîrgu Mureș.

Oana Stoica este critic de teatru.

Foto: Cristina Gânj