Pădurea spînzuraţilor după romanul lui Liviu Rebreanu, scenariul, regia, universul sonor: Radu Afrim, scenografia: Cosmin Florea, coregrafia: Andreea Gavriliu, video mapping: Andrei Cozlac. Cu: Alexandru Potocean, Marius Manole, Richard Bovnoczki, Ciprian Nicula, Raluca Aprodu, Istvan Teglas, Vitalie Bichir, Natalia Călin, Ada Galeș, Florin Călbăjos, Alexandra Sălceanu, Emilian Mârnea, Liviu Popa, Cristian Bota, Alexandru Chindriș, Octavian Voina, Andrei Atabay, Vlad Galer, Flavia Giurgiu, Cosmin Ilie, George Olar, Ciprian Valea, Tiberiu Enache, Silviu Mircescu, Bogdan Iacob, Vlad Ionuț Popescu, Lenuța Purja, Teodora Purja. Teatrul Naţional Bucureşti. 

Devenit deja hit-ul teatral al anului trecut, spectacolul lui Radu Afrim, Pădurea spînzuraţilor, începe acolo unde se termină Cehov, la tăierea „livezii de vişini“ şi răsturnarea lumii. Cioturile de copaci de la începutul spectacolului sînt completate de trunchiuri care vor atîrna, mai tîrziu, din cer – plantă, animal şi om sînt spînzuraţi nediscriminatoriu într-o lume care şi-a conservat cruzimea de-a lungul unui secol. Pădurea spînzuraţilor este o conectare hipercalofilă între trecut şi prezent, cu mai multe straturi de reflecţii, între care dezbaterea despre patriotism, naţionalism şi şovinism pare a fi cea mai importantă pentru că, pe de o parte, iese din discursul local autoglorificator cu privire la război şi, pe de altă parte, este o temă care însoţeşte astăzi recurenţa populismului şi a fascismului. Povestea lui Apostol Bologa, cu miezul ei de adevăr (este inspirată de fratele lui Liviu Rebreanu, Emil, ofiţer în armata habsburgică, spînzurat în 1917 pentru încercarea de a dezerta pe frontul românesc) generează o meditaţie performativă traversată de inserţii contemporane (de la mafia lemnului la proteste), în care se regăsesc atît continuitatea, cît şi fracturile dintre trecut şi prezent, dar şi o anume confuzie istoric-identitară pe care (nu) ne-o asumăm ca naţie.

Poem vizual remarcabil, spectacolul se poziţionează la intersecţia dintre estetizare şi contemporaneizare. Jocul dimensiunilor (raportul dintre scena mare a TNB şi decorul construit, o căsuţă, creează un echilibru de pictură japoneză, oarecum tulburat de elementele scenografice supradimensionate introduse în a doua parte, mîinile şi capul unui Dumnezeu în stare de veghe) şi al perspectivelor (domină panorama, traversată de cîteva prim-planuri obţinute prin filmările în timp real din interiorul casei, proiectate în fundal – se mixează generalul cu individualul, ansamblul cu detaliul) generează un spaţiu al memoriei afective şi realităţilor aspre, care amplifică singurătatea, fizică şi metafizică, a lui Bologa. Căci într-un moment istoric în care constructele statale artificiale plesneau, Bologa trebuie să-şi redefinească identitatea.

Afrim realizează o picturalitate a războiului, jonglînd cu dimensiunile și textura luminii, cu grupurile de soldați în mișcare (coregrafia Andreea Gavriliu) și cu siluete singulare învăluite de imensul spațiu gol, cu identităţi etnice şi naţionale – de la costumele populare la limbă (accentele regionale folosite delicios de Caporal – Emilian Mârnea şi de Petre – Ciprian Nicula) şi la horit (doinele Lenuţei şi Teodorei Purja dau tuşa de autenticitate). În această arhitectură performativă elaborată, elementele se potenţează reciproc, chiar dacă, aparent, unele pot părea disonante în raport cu altele, precum calofilia imaginii şi fluenţa mişcării versus frustețea sonorităţilor populare ­live. Este aici o măiestrie în a armoniza componente şi structuri eclectice de construcţie într-un tablou performativ maiestuos, dar graţios, fluid şi profund reflexiv. Afrim face şi o frescă a ruralităţii, a moralei şi osaturii sociale din cadrul satului, cu personaje emblematice: ţărani simpli, fete frumoase, educate sau nu (fetele nu erau date la şcoală, cel mult studiau patru clase, situaţie care s-a menţinut şi după război, şi asta face riscantă afirmaţia legată de rolul emancipator al războiului pentru femei, mai ales că dreptul de vot le-a fost acordat abia în 1938), mame religioase, preoţi grobieni. Este o simfonie dramatică a satului, cu o poetică vizuală şi sonoră desenată empatic.

Jucat bine, cu actori care funcţionează individual şi în grup, prin text şi prin corp, spectacolul are cîteva excelenţe. Cuplul Alexandru Potocean – Marius Manole, adică Bologa şi Conştiinţa sa, materializează dilemele morale ale personajului printr-o separare între afect şi mental. Potocean joacă personajul fizic, cu spectaculoase sinusoide psihologice, iar Manole întrupează o conştiinţă acidă, dubitativă şi, deşi sînt diferiţi artistic, actorii reuşesc să formeze un binom viabil. Personaj romantic, Bologa favorizează alunecarea în eroizare sau angoasă hamletiană, tentante pe scena mare, dar actorii urmează cu încăpăţînare linia veridicului. Potocean păstrează umanitatea personajului fără să derapeze în glorificarea sau idealizarea lui, iar Manole vine ca un contrapunct caustic. Este interesant că Bologa are parteneri de discuţii interioare (Conştiinţa) şi exterioare, pe Klapka şi, parţial, pe Varga. Richard Bovnoczki face din Klapka un personaj în oglindă pentru Bologa, prins şi el în capcana unui timp şi unui spaţiu convulsive, care îi distrug identitatea. Istvan Teglas este un Varga ludic şi cinic, dar joacă încă un personaj, în altă cheie, pe Generalul Karg, expresia abstractă a armatei habsburgice: o uniformă fără cap (identitate), cu o voce spartă, care tîrăşte după ea un imens candelabru aprins (strălucitorul imperiu pe moarte). Pe Natalia Călin, regizorul o trimite într-o zonă diferită de rolurile sale din anterioarele producţii afrimiene: o mater dolorosa, austeră în religiozitatea ei, neputincioasă în a-şi proteja fiul. Raluca Aprodu (Ilona) şi Ada Galeş (Marta) sînt două feţe ale feminităţii, una serafică, aproape ireală, alta imperfectă prin umanitate.

La finalul spectacolului, rămîn imprimate în minte urletul Martei („Urît e şovinismul“), strigătul mamei („Noi nu avem patrie“), cinismul Conştiintei („Poate lupta frate cu frate“) şi întrebarea lui Bologa („Unde mergem?“ – în alte vremuri complicate, Ilie Moromete întreba acelaşi lucru, „Niculae, unde mergem noi, domnule?“).

Pădurea spînzuraţilor este un eseu demitizant despre identitatea naţională, capabil să contrabalanseze festivismul care a marcat anul trecut Centenarul, fiind, în acelaşi timp, singurul spectacol monumental viabil pe această temă. 

Oana Stoica este critic de teatru.

Foto: FLorin Ghioca, Adrian Bulboacă