Istoria incomodă

Marea ruşine, un spectacol de Alina Şerban, scenografia: Maria Creţu. Cu: Alina Şerban, Oana Rusu, Elena Duminică, Alexandru Fifea, Radu Ciobănaşu. Centrul Naţional de Cultură a Romilor – Romano Kher. 

Aferim!, filmul lui Radu Jude, aducea anul trecut în atenţia publică, pentru prima dată, un subiect delicat: sclavia romilor. Trecută aproape sub tăcere în ma-nualele de istorie – există referinţe la dezrobirea romilor ca parte din reforma statului în Ţările Române (1855 1856), dar nu se detaliază subiectul – şi ignorată în cele de literatură română (Ţiganiada lui Ioan Budai-Deleanu serveşte pentru studiul epopeii ca specie literară şi al Şcolii Ardelene, nu pentru conţinut), sclavia romilor este o temă tabu în discursul public. Aferim! a rupt tăcerea asupra acestui subiect şi a adus informaţia la nivel de masă, iar reacţiile au fost efervescente, dintre ele remarcîndu-se refuzul adevărului istoric, justificarea unui trecut abuziv şi atacarea virulentă a creatorilor, acuzaţi de atentat la demnitatea naţională.

Actriţa Alina Şerban a creat un spectacol-lecţie, Marea ruşine, în care face o incursiune documentată în istoria romilor şi o scanare a mentalului rasist din prezent. Investigaţia artistică urmăreşte atît discursul public, cît şi autolimitările din interiorul etniei, căci sub presiunea discriminatorie a majorităţii, minoritatea se cenzurează singură. Astfel, spectacolul are două episoade: chestionarea prezentului printr-o poveste care luminează panoramic umorile societăţii contemporane româneşti cu privire la romi şi „lecţia“ de istorie propriu-zisă, cu documente performate.

O tînără romă pregăteşte un doctorat pe tema celor cinci sute de ani de sclavie a romilor în Ţările Române. Demersul ei antrenează un val de reacţii, are efecte asupra vieţii personale şi profe-sionale, a ei şi ale celor din jur, şi zguduie o serie de convingeri dominante în societate. Alina Şerban panoramează nu doar rasismele clare, cît mai ales pe cele subtile, sădite în mentalul colectiv de educaţie, de folclorul urban sau de imaginea demonizată a romilor din basme şi care răbufnesc involuntar printre bunele intenţii. Romii au de-a face cu o presiune cotidiană de care, poate, este mai uşor să se ascundă decît să o provoace. Unul dintre lucrurile puse de spectacol în dezbatere este identitatea romă, stigmatizată universal la nivel public. O figură puternică este cea a tînărului preot ortodox de etnie romă, care îşi găseşte un sens în viaţă prin Biserică, dar conştientizează că această instituţie a deţinut robi romi de-a lungul timpului şi că rasismul este puternic prezent în cadrul ei, şi printre „slujitorii Domnului“, şi printre enoriaşi. Scena rupturii de Biserică este emoţionantă, iar Alexandru Fifea ştie să o gradeze subtil, căci personajul său, acceptat şi apoi respins de clerici, trebuie să facă o alegere dificilă. Profesoara (Oana Rusu) şi fiica ei (Elena Duminică) trec şi ele printr-o schimbare: relaţia lor, configurată conflictual, între mama care susţine la nivel academic identitatea romă şi fiica ce refuză să-şi asume public această identitate, se îmbunătăţeşte cînd amîndouă renunţă la radicalizarea poziţiilor. Relaţiile de cuplu sînt şi ele afectate: cea dintre tînăra doctorandă (Alina Şerban) şi prietenul ei (Radu Ciobănaşu) se erodează sub presiunea celor din jur, cărora cei doi nu pot şi nu ştiu să le facă faţă. La fel se întîmplă cu fiica profesoarei şi iubitul acesteia. Asumarea identităţii rome duce la încercarea de a corecta prejudecăţile din mentalul colectiv şi asta generează conflicte. Orice maturizare, aici a mentalităţii, implică schimbări, unele fundamentale.

A doua parte a spectacolului iese din ficţional şi se bazează pe documente care instituie, certifică şi abolesc robia romilor. Textele autentice, unele proiectate pe fundalul scenei, altele performate, demonstrează inventarul de prejudecăţi care a străbătut timpul, pe care l am moştenit şi care este astăzi determinant în perpetuarea atitudinii discriminatorii faţă de romi. Pare stupefiant că, în decursul secolelor, agresivitatea (fizică şi psihică) faţă de romi nu a dispărut. Alina Şerban întreabă a cui este ruşinea pentru acest trecut abuziv: a romilor sau a românilor? Cine fabrică istoria oficială, lăsînd deoparte sau cosmetizînd evenimentele incomode pentru demnitatea naţională (sclavia romilor nu este singura parte din trecut ignorată în discursul public, mai sînt şi altele precum pogromul de la Iaşi şi masacrul de la Odessa, ambele din 1941)? Ceea ce nu este asumat oficial nu există? La nivel colectiv, romii şi românii suferă de ruşinea negării unui trecut incomod. La nivel individual, de ruşine suferă şi personajele tipologice: românii toleranţi, ale căror rezerve de bunăvoinţă dispar la confruntarea cu ceilalţi, sau romii care „se românizează“ ca să-şi ascundă identitatea etnică.

Alina Şerban spune, de fapt, povestea unei tăceri comune asupra unui subiect care, odată explodat, divide societatea aşa cum a făcut-o de secole. Marea ruşine avertizează asupra acestei perpetuări fără oprire a discursului public rasist care creează un tipar de gîndire pentru mentalul colectiv, înclinat astfel să stereotipeze negativ perspectiva asupra romilor. De neuitat copertele spectacolului, în care actorii poartă dispozitive impresionante care erau folosite pentru robi: gulere cu ţepi, coarne de fier, lanţuri etc.

Cu o dramaturgie fragmentară în care mai multe poveşti se întretaie pentru a converge într-un story comun, cu personaje tipologice, exemplare pentru prezent, poate un pic prea didactic, şi încă fragil, Marea ruşine este primul spectacol despre sclavia romilor, necesar ca informare asupra trecutului şi conştientizare a prezentului atît pentru comunitatea romă, cît și pentru români. Prezentat la Teatrul Mic din Bucureşti în două reprezentaţii, spectacolul are acum o soartă incertă. Creatorii lui promit să caute soluţii pentru găsirea unui spaţiu în care să poată fi jucat. Sper ca demersul lor să aibă succes. 

Oana Stoica este critic de teatru.

Foto: T. Cucoreanu