● Totul e foarte normal de Alexa Băcanu, regie: Leta Popescu, scenografie: arhitect Gabi Albu, distribuție: Viorel Cojanu și Silvana Negruțiu, consilier: psiholog Carmen Anghelescu. Centrul de Teatru Educaţional Replika. 

Educaţia sexuală în şcoală a fost introdusă printr-o lege din 2004, dar introducerea concretă în programă nu a fost riguroasă, rămînînd la latitudinea profesorilor dacă şi cum abordează subiectul, ba mai mult, s-a cerut acordul expres al părinţilor pentru participarea elevilor la ore. Presiunea Bisericii a determinat, în 2016, iniţierea unei alte legi, aşa-zis „a inocenţei“, prin care profesorii care predau ore de educaţie sexuală fără acordul scris al părinţilor elevilor erau pasibili de închisoare. Legea a fost respinsă în 2018 şi o alta, care prevede exact contrariul, adică reintroducerea orelor de „educaţie pentru viaţă“, inclusiv sexuală, se află pe masa Guvernului. Motivaţia ei vine din realitate: România are cel mai mare număr de mame adolescente din Uniunea Europeană, la baza acestui fenomen fiind lipsa noţiunilor de sexualitate. „Sînt confuză“, a zis o adolescentă la o discuţie post-spectacol în care se punea problema necesităţii educaţiei sexuale în şcoală. Confuzia este, probabil, starea cea mai răspîndită în legătură cu sexualitatea în rîndul adolescenţilor. Informaţii există pe Internet, dar ceea ce nu se găseşte acolo ţine de corectitudinea lor, responsabilitatea acţiunilor şi a consecinţelor, atitudinea faţă de corp şi sex, capacitatea de a lua decizii în cunoştinţă de cauză. E nevoie ca acestea să fie transmise copiilor de o persoană de încredere (şi acesta este un punct fragil). Ceea ce nu înţeleg cei care se opun educaţiei sexuale în şcoli este că miza acesteia este tocmai educaţia.

În Totul este foarte normal, regizoarea Leta Popescu a gîndit un spectacol participativ, destinat tinerilor între 11 şi 15 ani, în care pune adulţii şi copiii să dezbată, sub forma unui joc, ideea de educaţie sexuală în şcoli. Copiii şi părinţii lor sînt separaţi şi aşezaţi în oglindă. Actorii Silvana Negruţiu şi Viorel Cojanu invită publicul la joc. Spectatorii trebuie să răspundă unor întrebări legate de educaţia sexuală şi diferitele argumente şi contraargumente existente în spaţiul public pe această temă. Fac o paranteză: lumea civilizată, spre care aspirăm, a prevăzut de mult, în programele şcolare, ore de educaţie sexuală. Aminteam într-un articol mai vechi că creşterea numărului de mame adolescente în SUA a determinat includerea unui proiect obligatoriu pentru elevi: îngrijirea unei păpuşi similare cu un bebeluş, timp de o săptămînă, pentru ca adolescentul să vadă ce presupune efectiv creşterea unui copil. Revenind la spectacolul de la Replika, actorii preiau tipologii – profesori, părinţi, psihologi – şi discursurile acestora despre educaţia sexuală. Copiii şi adulţii, separaţi de o pînză care asigură oarecare intimitate răspunsurilor, reacţionează la subiectele propuse, le aprobă sau le contestă argumentat şi, în final, le votează. De obicei, publicul se exprimă covîrşitor în favoarea educaţiei sexuale la şcoală, eventual cu reţineri legate de pregătirea profesorilor (poate un psiholog ar fi mai potrivit să ţină astfel de cursuri). Aici sînt două lucruri de remarcat, parţial antagonice. Primul este că pronunţarea în favoarea educaţiei sexuale e de aşteptat, în condiţiile în care adulţii şi-au adus copiii la un astfel de spectacol, deci sînt interesaţi de subiect şi, probabil, de existenţa acestor ore. Mai acţionează aici şi conformismul: dacă toată lumea este „progresistă“, nu se face să te arăţi „retrograd“. Miza spectacolului nu este statistica. Al doilea lucru remarcat este starea de disconfort care se resimte în public, în ciuda interesului pentru subiect. Asta vine din faptul că în educaţia noastră, din familie, şcoală şi societate, corpul este demonizat şi valorizat negativ, de unde şi pudibonderia care abundă în spaţiul public şi privat. Sîntem învăţaţi să ne ascundem trupul şi să-i ignorăm funcţiile şi necesităţile, parţial şi ca o reacţie la hipersexualizarea lui în media. 

● Protejat / Neprotejat – Educație sexuală comprehensivă prin teatru, program dezvoltat în parteneriat de Asociația ANIMACT, Asociația SEXUL vs. BARZA, Teatrul pentru Copii și Tineret „Ariel“, Universitatea de Arte din Tîrgu Mureș și Institutul Est-European de Sănătate a Reproducerii. Text și regie: Olga Macrinici, dramaturgie de scenă și coordonare ateliere de educație sexuală: Adriana Radu, scenografie: Denisa Berceanu, muzică: Adonis Tanța, regie tehnică: Alexandru Macrinici, design grafic afiș: Paul Mureșan. Distribuția: Andreea-Mihaela Cuc, Denis Demian, Carmen Ghiurco, Mălina Moraru, Mădălina Popa, Denissa Rogoz, Dragoș Stoenescu. 

Protejat / Neprotejat ar putea reprezenta etapa următoare a spectacolului de la Replika. Şi aici, cei care au cuvîntul sînt tinerii, doar că ei sînt adulţi şi actanţi, nu minori şi spectatori. Apoi, aici nu mai e vorba doar de teorie, ci de practică, de experienţa personală legată de sexualitate. Concluziile se îndreaptă tot spre viitor, spre ce s-ar putea schimba, dar se bazează nu pe nevoi intuite, ci pe lipsuri experimentate direct. Studenţii Universităţii de Arte din Tîrgu Mureș, conduşi de Olga Macrinici, au creat un spectacol documentar, inspirat de propriile poveşti personale privind sexualitatea – temeri, traume, experienţe, consecinţe – în conexiune cu familia şi şcoala. Tabuurile de acasă în legătură cu sexul, iubiţii agresivi, confuzia legată de gen şi gestionarea unei sexualităţi anormative, dar şi familiile destrămate, părinţii plecaţi la muncă în străinătate, copiii abandonaţi, bullying-ul sînt elemente care traversează universul tinerilor în formare, influenţîndu-le decisiv destinele. În familie şi la şcoală se înregistrează aceeaşi ignorare voită a discuţiilor despre sexualitate pe principiul, eronat, că „dacă nu vorbim despre asta, nu se întîmplă“, iar spectacolul şi actanţii sînt dovada vie că, dacă nu vorbim despre asta, exact asta se întîmplă. Este prezentat astfel un creuzet de carenţe educative care fac dificilă negocierea poziţiei personale a tinerilor în raport cu cerinţele sociale, familiale, şcolare. Şi pentru că întreg scenariul este bazat pe experienţe personale, spectacolul intră în categoria teatrului terapeutic: confesiuni cu rol vindecător. 

Oana Stoica este critic de teatru.

Foto: Maria Ștefănescu (sus), Robert Costea (jos)