● Blackbird de David Harrower; regia: Andrei şi Andreea Grosu; scenografia: Vladimir Turturică; cu: Florina Gleznea, Constantin Cojocaru. Unteatru.

Să încercăm un exerciţiu de imaginaţie: cum ar decurge confruntarea dintre victima unui abuz sexual şi agresorul ei, la 15 ani de la incident, suficient timp cît să se decanteze gîndurile şi emoţiile? În piesa lui David Harrower, circumstanţele sînt clare: au fost cel puţin două infracţiuni – corupere de minori şi răpire –, victima, minoră la vremea faptei a devenit majoră, agresorul şi-a ispăşit pedeapsa şi şi-a refăcut viaţa. Dacă privim infracţiunea ca pe un element de dezordine socială, plata către societate s-a executat. Ce se întîmplă însă la nivel individual, cu cei doi actanţi? Cum se produce repararea prejudiciului psiho-afectiv pentru victimă şi agresor?

Pentru Blackbird (produsă în premieră absolută în 2005, de către Festivalul Internaţional de la Edinburgh, în regia lui Peter Stein), David Harrower s-a inspirat din cazul unui puşcaş marin american, care a cunoscut în mediul online o adolescentă britanică de 12 ani, pe care a convins-o să plece cu el. Cei doi au fost găsiţi după cinci zile, timp în care au avut relaţii sexuale. Pe bărbat, aventura l-a costat patru ani şi jumătate de închisoare în Marea Britanie şi încă 11 ani în Statele Unite. Cum a plătit fata acest episod din viaţa ei nu se ştie, dar asta încearcă să imagineze dramaturgul scoţian în Blackbird, unde ficţionalizează cazul real şi schimbă biografia protagoniştilor. Personajele lui, Ray şi Una, sînt vecini, interacţiunea lor se realizează fără premeditare, fuga durează o noapte, din cauza căreia Ray va fi privat de libertate cîţiva ani şi va purta un stigmat care îl determină să îşi schimbe numele, oraşul, serviciul, să înceapă o viaţă nouă, din care acest moment „de rătăcire“ să fie şters. Dar se pot curăţa, pe lîngă biografie, şi psihicul, afectul, memoria?

Una a crescut în acelaşi oraş, în aceeaşi casă, expusă curiozităţii celorlalţi. Aceasta este una dintre dilemele cazului: victima poate fi menţinută în acelaşi mediu, unde i se pune o etichetă şi suportă reacţiile aferente, sau trebuie mutată, pentru a i se permite să uite? Sînt zeci de decizii care trebuie luate într-o astfel de situaţie, şi David Harrower le pune în discuţie.

Este esenţial să fie definită „aventura“. A fost abuz? Da, unul psihic, prin manipulare, nu prin forţă fizică, iar asta complică demarcaţia dintre bine şi rău, confuzează modul de raportare al fiecăruia dintre actanţi la actul în sine, întrucît se amestecă sentimente şi atitudini contradictorii. Marea întrebare a lui David Harrower este dacă iubirea ar fi putut fi posibilă în asemenea circumstanţe. Desigur, ar fi fost o poveste în stilul Lolitei lui Nabokov, cu o pronunţată componentă patologică, dar poate fi dragostea definită cu precizie, subsumată unor limite riguros determinate, are nişte reguli absolute, sînt tipare în absenţa cărora nu există? Cine poate spune că această poveste terifiantă nu este una „de dragoste“? Care sînt limitele acceptabilităţii (nu ale decenţei sau moralei), în interiorul cărora poate fi definită iubirea?

O introducere atît de lungă despre subiectul piesei a fost necesară, întrucît textul este generator de dezbateri, iar regizorii Andreea şi Andrei Grosu au decis să facă acest lucru explicit în spectacolul lor. Spaţiul utilizat este cel al foaierului de la Unteatru, foarte mic (de altfel, nici sala de spectacol nu este mai mare decît o sufragerie de bloc), în care spectatorii sînt plasaţi pe trei laturi, în proximitatea actorilor. Ţesătura de acuzaţii şi explicaţii se desfăşoară sub directa observare a publicului, care resimte aproape fizic inconfortabilitatea discuţiei. Într-un minimalism absolut – două personaje şi un decor elementar şi funcţional –, conversaţia scormoneşte într-un trecut dureros, iar dezvăluirile reciproce nu limpezesc apele – dimpotrivă. Ataşamentul victimei faţă de agresor este o sursă în plus de mister şi subiect de psihanaliză. Femeia se confruntă nu numai cu o confuzie a propriilor emoţii, ci şi cu refuzul bărbatului de a-şi justifica fapta. În lipsa unei confruntări oneste, se poate vorbi doar despre falsă iertare şi despre iluzia eliberării. Ea încearcă să-şi clarifice sentimente contradictorii – teamă, afecţiune, ruşine, umilinţă, curiozitate, furie –, dar el este rezervat, intenţiile şi motivaţiile sale rămîn incerte, inclusiv suspiciunea unei dereglări patologice.

Spectacolul se bazează pe abilitatea celor doi actori, Florina Gleznea şi Constantin Cojocaru, de a crea două personaje profund suferinde, captive într-o urzeală de fragilităţi psihice şi emoţionale. Florina Gleznea (tînără actriţă de forţă, cunoscută prin rolurile din două piese ale lui Edward Albee – Cui i-e frică de Virginia Woolf, regia Mariana Cămărăşan, şi Trei femei înalte, în regia Andreei şi a lui Andrei Grosu) conturează un personaj nesigur, care a acumulat frustrări şi furie, pe care le-ar dori sublimate în dragoste. Pentru Una, a crede că tot coşmarul prin care a trecut a fost generat de o iubire neînţeleasă ar face lucrurile acceptabile. Florina Gleznea îi refuză personajului o vulnerabilitate care l-ar slăbi, preferă să îi reprime angoasele, trădate doar de cîte un gest nervos, de jocul de-a pusul/scosul pantofilor sau de pregătirea picnicului ad-hoc. Una porneşte deopotrivă un rechizitoriu şi un exerciţiu terapeutic de verbalizare a traumei, dar clachează în demersul său. Constantin Cojocaru creează un caracter misterios, dubios în refuzul său de a-şi exprima intenţiile, vizibil incomodat că i se cere, încă o dată, să plătească. Actorul forţează un pic limitele personajului, îl face vag amnezic, un pic pierdut în identitatea falsă pe care şi-a creat-o. Există un defazaj între cele două personaje – în timp ce Una este în mod vizibil marcată de trecut, Ray este total absorbit de noua sa viaţă. În asta constă, de fapt, şi eşecul confruntării lor.

În ultimul an, Unteatru a devenit un loc de neocolit în Bucureşti. Cu texte din dramaturgia modernă şi contemporană, montate în regii inteligente şi jucate excelent, micul teatru independent din Calea Victoriei face dovada unui bun-simţ artistic şi managerial deopotrivă, şi a unei încăpăţînări că se poate face artă în condiţii precare. Sper să-şi păstreze bunul-simţ, iar de încăpăţînare să nu mai fie nevoie.

Oana Stoica este critic de teatru.