„Am vrut să deconstruiesc imaginea negativă pe care o au românii în Finlanda“ – portret al actorului şi regizorului David KOZMA –

David Kozma s-a mutat în Finlanda în 2006, cînd era actor la Teatrul „Andrei Mureşanu“ din Sfîntu Gheorghe şi juca în spectacolele locale ale lui Radu Afrim, dar şi în Bucureşti. Afrim numise chiar un spectacol după el, David’s boutique. La Helsinki a continuat să facă teatru, doar că altfel. 

M-am mutat în Helsinki cu gîndul de a face ceva nou. Eram conștient că nu prea sînt posibilități de a lucra într-o societate nouă din cauza limbii, limba fiind unul dintre instrumentele de lucru ale actorului. Dar am avut surpriza să constat că limba nu era o barieră doar în teatru, ci cam în toate domeniile, de la curățenie la împachetat cravate. Peste tot mi se zicea că ar fi nevoie de forță de lucru, dar șeful nu vorbește bine engleză, deci nu au cum să angajeze persoane care nu vorbesc finlandeza. M-am mirat fiindcă, cel puțin în Helsinki, cam toata lumea vorbește engleza și încă foarte bine. Am concluzionat că: nu poți să devii șef în Finlanda dacă vorbești engleză; limba e folosită ca un scut împotriva imigrației economice; e de învățat limba finlandeză foarte repede; cu toate că procentual, nivelul persoanelor non-finlandeze trecuse de ceva timp de 5-6% la vremea respectivă (acum e peste 8%), prezența lor în cultură era absolut inexistentă; fiind mare fan de dramaturgie scandinavă, am avut surpriza să văd că dramaturgi ca Jon Fosse sau Peter Asmussen erau aproape necunoscuți fiindcă marea majoritate a pieselor jucate pe scenele finlandeze erau și sînt piese locale.

Mi-am dat seama că în teatrele finlandeze nu o să pot juca foarte curînd din cauza limbii și din cauza că nu erau roluri care mi s-ar fi potrivit. Așa că ne-am decis (n.a. împreună cu actorul Romulus Chiciuc, coleg de la Sfîntu Gheorghe, care s-a mutat şi el în Finlanda) să înfiinţăm o companie proprie şi să începem să aducem pe scenă texte şi întîmplări care nu se văd pe scenele tradiţionale. Din fericire, Finlanda are un sistem de finanţare pentru companiile independente, dar din nefericire, sistemul este învechit şi fondurile prea mici pentru realităţile de azi (de exemplu, peste 60% dîn actorii din Finlanda sînt freelanceri care lucrează în sectorul independent sau colaborează cu teatrele subvenţionate). Zic asta ca să dau o idee în ce context am înfiinţat compania. Fiind o companie nouă, jucînd în engleză, cu artişti străini, a trebuit să o luăm de jos de tot, cu fonduri minimale, dar, în timp, am reuşit să ne stabilizăm şi să primim fonduri din ce în ce mai mari, deci proiectele noastre au putut evolua. Nu consider că am trecut într un alt sistem teatral deoarece sistemul finlandez e închis. Aşa că, în loc să încerc să fiu asimilat, să mă fac „finlandez“, am căutat să văd ce lipseşte din acest sistem şi să încerc să lucrez pe nişa respectivă. Deci nu pot să zic că m-am adaptat la sistemul finlandez, ceea ce e bine. Aşa pot să funcţionez în spaţiul independent şi pot să critic sistemul finlandez pentru monoculturitatea de care dă dovadă.

Venind dintr-un sistem în care, ca actor, trebuie să te duci pe scenă şi să-ţi interpretezi rolul, într-un sistem în care eşti de la producător la maşinist, a trebuit să-mi regîndesc felul de fi. Era o vorba care zicea „eşti ca Lacătuş, tu centrezi, tu dai cu capul“ – cam aşa am fost şi eu. În primul rînd, am început să regizez din nevoia de a face teatru. A fost cea mai mare schimbare, pe care în România nu ştiu dacă aş fi făcut-o vreodată. Dar din momentul în care am trecut de partea cealaltă a scenei, mi-a fost greu să mai revin în rolul actorului. A început să-mi placă toată nebunia pe care o presupune crearea unei noi producţii de la zero. Fiind un fel de producător-regizor, trebuie să te gîndeşti la toate detaliile tehnice şi artistice, dar şi la detaliile de marketing, de exemplu.

Un alt lucru pe care a trebuit să l învăţ a fost că, într-un fel, fiind un deschizător de drum, nu voi fi acceptat uşor (de exemplu, după 13 ani de lucrat aici, o parte din critica finlandeză ne ignoră munca). A trebuit să învăţ că fiecare proiect făcut e fundaţia pentru un nou proiect şi că impactul pe termen lung e mult mai important decît un succes de moment.

Compania noastră, European Theatre Collective, există de 12 ani. Facem, de obicei, cîte un proiect pe an. De 5 ani facem şi un festival de teatru-lectură, R.E.A.D. Reading EuropeAn Drama (n.a. info pe www.theatrecollective.com). Am avut piese noi din toată Europa. Din Romînia am lecturat Tigrul Gianinei Cărbunariu şi Vă plac bananele, tovarăşi? a lui Csaba Székely, iar din Republica Moldova, Momentul acela de Nicoleta Esinencu. Anul acesta o să avem piese din Serbia, Germania, Franţa şi Israel. În momentul de faţă lucrăm la un proiect social-politic, Invisible Finland, în care aducem pe scenă poveştile oamenilor veniţi să locuiască aici, prin prisma profesiilor stereotipe în care sînt văzuţi imigranţii de către majoritatea finlandeză. Anul trecut am avut premiera piesei Constructorii, în care am jucat cu Romi Chiciuc. În decembrie o să avem premiera Şoferi şi anul viitor o să vină rîndul Curăţitorilor. E o serie de spectacole construite pe baza interviurilor făcute de noi. Proiectul e un mix de documentar cu ficţiune. Punem poveştile reale într-un context fictiv şi vedem ce iese din acest cocktail. În acelaşi timp, încercăm să ne jucăm şi cu diferite stiluri de a face teatru. Dacă Constructorii a fost un spectacol hiper-realist, la Şoferi ne-am gîndit să introducem în teatru elemente de instalaţie mobilă.

Vă plac bananele, tovarăşi? (n.a. Premiul pentru cea mai bună piesă radiofonică europeană, acordat de BBC în 2009) a fost parte a unui proiect mai mare în care m-am jucat cu identităţile mele româno-maghiare pe meleaguri finlandeze. Proiectul cu piesa lui Csaba Székely a avut şi o instalaţie audio-imersivă, Celula. A fost o instalaţie documentară în care am intervievat mai multe persoane cu cetăţenia romînă, care trăiesc în Finlanda şi au diferite statute sociale. Folosesc des această metodă de lucru, de a combina realitatea cu ficţiunea. Piesa lui Csaba fusese lecturată în festivalul nostru şi din momentul în care am citit-o, am vrut s-o prezint şi ca spectacol. Voiam să aduc un context local în spectacol, aşa că i-am cerut permisiunea lui Csaba să mut acţiunea din finalul piesei din Anglia în Finlanda. Despre România se ştiu foarte puţine în Finlanda. În afară de Dracula şi Ceauşescu, lumea nu prea ştia nimic pînă nu au apărut cerşetorii şi muzicanţii ambulanţi pe străzile finlandeze. Prezenţa lor a divizat lumea, iar mediatizarea (n.a. problemele pe care le-a creat prezenţa lor) a fost pe măsură. Cu proiectul nostru, am încercat să facem o poveste despre omul de pe stradă, dar şi să deconstruim imaginea negativă pe care o aveau romînii în Finlanda. Vă plac bananele, tovarăşi? a fost primit foarte bine aici. Pe lîngă spectacolele jucate în Helsinki, am fost invitaţi şi la festivaluri, printre care Festivalul Teatrelor Independente din Finlanda, dar, surprinzător, şi la festivalul Drama din Odorheiu-Secuiesc. Dar cel mai surprinzător pentru mine a fost cînd mi-am dat seama, după mult timp de la premieră, că avusesem un coleg de clasă cu acelaşi nume ca al personajului din piesă (n.a. Robert Vereş). Cred că destinul a vrut ca textul ăsta să ajungă la mine şi cum am zis, din momentul în care l-am citit, am ştiut că eu o să joc acel personaj.

Sînt interesat să lucrez în România. Ori de cîte ori am fost invitat, am venit, indiferent de costuri sau timp. Şi acum am două piese finlandeze foarte bune pe care aş dori să le montez în România. Am contactat cîteva teatre, dacă totul merge bine, s-ar putea să vin să fac aceste spectacole aici, în coproducţie cu compania mea.

Foto: Instalație „Body as a conflict zone, David Kozma