Ne implicăm din convingeri personale. Metodele de influență constructivă sînt de lungă durată și non-invazive, adică prin educație și prin puterea exemplului. Pentru asta e nevoie de timp și de efort susținut. Implicarea civică presupune un efort susținut de-a lungul mai multor generații.
De întors? În România? Deocamdată, la ce? Am plecat de mai multe ori, niciodată cu gîndul să rămîn. Cînd am plecat prima oară, mi-am lăsat copilul în grija părinților mei, pentru că aici nu găseam de lucru – un loc de muncă ce mi-ar fi permis să-l cresc decent. Prima oară cînd am ajuns în Spania am rămas mută de cît de frumoase erau orașele și străzile
PSD-ul, la mitingul diasporei, și-a umflat niște mușchi pe care nu-i are. A mizat pe o forță disproporționată, s-a comportat isteric, întocmai ca o jivină încolțită. A provocat inutil traume și durere, obținînd, de fapt, exact ceva de care nu mai avea nevoie: a realimentat revolta contra sa. Pe românește, a dat, din nou, cu mucii în fasole.
Țoapa Politică este un personaj extrem de colorat. Este jucat atît de femei, cît și de bărbați. Se agită, perorează, se înfoaie, este cînd patetic, cînd bătăios. Pare arogant, dar este, de fapt, fudul – acea fudulie a omului fără multe calități, dar care își permite orice, de vreme ce are haita de susținători în spate.
Cînd ne mai încearcă mila față de Dăncilă, să nu uităm că, în orice țară „civilizată” un premier care gafează aproape de fiecare dată în întîlniri oficiale ar fi fost de mult demis. Și, mai ales, să nu uităm că a ține în funcție un asemenea premier înseamnă o declarație fățișă de putere din partea unui partid care se consideră stăpîn pe tarla.
O profesoară, pornind de la textul unei melodii de Paraziții, a cerut elevilor să comenteze cenzura, libertatea de expresie, să vină cu argumente, incitîndu-i astfel la dezbatere, testînd puterea lor de argumentare și toate informațiile pe care ea le-a introdus pe parcursul unui an, folosind acest material inedit, care îi și atrăgea, îi și stimula. Pentru că pe tineri îi atragi cel mai mult cînd te raportezi la realitatea lor imediată.
Frica de inițiativă, frica de a-ți asuma responsabilitatea, neîncrederea în sine. Este un soi de cultură a protejării față de exterior, întărită de comunism, unde totul se întîmpla la tine acasă, toți șușoteau în bucătărie, departe de sufragerie. Unde aveai telefonul care putea fi ascultat.
Vă sînt cunoscute: „Pensionarii au votat PSD-ul” sau „țiganii sînt hoți”? – pe același model se brodează sute de etichete care rănesc, provoacă și, la rîndul lor incită la ură. Căci ura naște ură.
Nu e același lucru dacă tai cinci pomi pe Magheru și plantezi 30 într-o pădure. Dacă ești de acord cu asemenea decizii, luate fără cap, îți înșeli, de fapt, familia. O guvernanță competentă trebuie să aibă grijă de majoritatea oamenilor.
Politicienii nu și-au întrebat susținătorii de ofurile lor, de problemele vieții lor, de zi cu zi, în România; n-au făcut decît să se plîngă, de la tribună, de propriile probleme pe care le transferau, șmecherește, asupra celorlalți.
Cînd ești victima unui abuz emoțional devii sclavul perfect. Ți se inoculează frica. Ești amenințat cu represalii. Ți se repetă că nu te vei descurca niciodată de unul singur. Așa că, treptat, renunți la libertatea propriilor alegeri și îți pui întregul destin în mîna altcuiva, pentru că ajungi să crezi despre tine că ești un omuleț nesemnificativ, fără nici o putere și fără nici un drept. Este, oare, societatea actuală din România posibil de prins în această definiție?
Criticăm vehement orice derapaj al politicienilor noștri, pentru că majoritatea nu au nici în clin, nici în mînecă cu posturile pe care le dețin. Le observăm toate defectele, tocmai pentru că nu se potrivesc contextului în care s-au erijat.
Casa în care trăim este microuniversul nostru. Acel bîrlog unde ne refugiem, departe de lumea dezlănțuită, cu toate problemele ei sociale, politice și economice.
Vrea să știe. Tot. De la ce ți-ai luat săptămîna trecută, cînd a văzut mașina aia mare care a oprit în fața blocului – și a urmărit la ce apartament au dus cutia, și aia mare, adică la tine (dar ce era în cutie, că abia au reușit oamenii s-o care pe scări?) pînă la cumpărăturile zilnice pe care le faci.
Cîți nu ne-am imaginat relațiile cu cei din jur mai bune decît erau ele în realitate? Iar dacă vorbim despre realitățile social-politice, cîți dintre noi nu consideră actualitatea drept una înfloritoare?
Elena Udrea solicită azil politic în Costa Rica. Liviu Dragnea vrea miting de susținere guvernamentală, lipindu-se de susținătorii familiei tradiționale, erijînd PSD-ul într-un partid care apără valorile românești – care or fi alea. Viorica Dăncilă rămîne Viorica Dăncilă. Preferata mea rămîne însă alta: telefonul dat de Raed Arafat la 112, prin care reclama, fals, un incendiu, la un spital.
Lighioana ajunge, grație hipnozei în masă, la onoruri nemeritate, devenind chiar ministru – calitate în care nu va face decît să sărăcească țara, să supună locuitorii la cazne și batjocură – cu toate astea, oamenii acceptă cu bucurie, percepînd înjosirea drept dar divin, iar pe tiran – drept un binefăcător.
Două definiții diferite ale patriotismului. Unii petreceau, alții demonstrau. Primii păreau fericiți, ignorînd faptul că în România lucrurile nu sînt deloc roze. Ceilalți erau mai degrabă triști, dar cu speranța că îndîrjirea lor nu va fi în van.
România nu are probleme psihologice mai mari decît SUA sau alte țări ale spațiului vestic. Are însă o insatisfacție existențială exprimată prin dominanța emoțiilor negative și a unui nivel mai scăzut de fericire în raport cu țările vestice.
Imediat după incidentul de la MȚR, BOR s-a dezis de „stilistica agresivă” a scandalagiilor. Oare n- ar fi mai bine să-și revizuiască mesajele către enoriașii cu credință de mucava?
Mesajul omagial al liderului PSD, Liviu Dragnea, la moartea lui Neagu Djuvara. Lăsînd la o parte gafa ireparabilă a confundării inițiale a numelui, în loc de Neagu Djuvara, mesajul fiind adresat lui Mircea Djuvara
Cînd ne grăbim să aruncăm cu piatra în calitatea scăzută a presei, să ne gîndim că nu toți jurnaliștii o duc pe roze, iar presa este pînă la urmă atît de sănătoasă și de independentă pe cît îi permite societatea în care funcționează.
Nu poți arunca acel „ieșiți la vot” în ideea că, orice votezi, tu ți-ai făcut datoria. Datoria ți-o faci doar atunci cînd votezi sau ieși la proteste în deplină cunoștință de cauză. Oamenii au însă nevoie de încredere în puterea lor
La final de an, îmi doresc luna de pe cer: o țară normală, care să-mi permită luxul de a-mi putea construi construi visele. Și mă gîndesc să devin, pentru asta, chiar și astronaut.
Planul funcționează de cele mai multe ori ca mecanism de evitare: nu mă confrunt cu acele emoții de frustrare și mă liniștesc cu gîndul că am făcut ceva: un plan. Uneori acesta rămîne însă doar la stadiul de plan.
Statistici insinuante despre „româncele care preferă o carieră decît să facă copii“., cu toate că în 2014 s-a înregistrat cel mai mare număr de copii abandonați la naștere sau cele în care peste 11.000 de copii născuți în același an nu au fost recunoscuți de către tații lor.
Se vehiculează pe Internet că vaccinurile conţin mercur, iar mercurul provoacă autismul – unul dintre cele mai întîlnite mituri. Dacă s-ar uita pe prospectul unui vaccin, nimeni la ora actuală n-ar găsi acest lucru, pentru că vaccinurile moderne nu conţin mercur.
Primărița Firea a atîrnat chiar ghirlande cu ii prin centrul orașului. Ne fabricăm, în continuare, un fals sentiment de mîndrie că sîntem români. La firul ierbii, sîntem triști, apăsați și dezbinați.
Ce am face dacă, de exemplu, la locul de muncă, am depista săvîrșirea unor fapte ilegale? Un șef care delapidează fonduri? Colegi care încalcă legi sau regulamente? Dacă am fi martori la acte de fraudă, corupție sau la fapte care ar duce chiar la amenințarea siguranței publice? Am închide ochii sau am denunța?
A fost una dintre cele mai crunte depresii pe care le-am experimentat, nu neapărat din lipsa banilor și lipsa perspectivei, dar mai ales pentru că, atunci cînd nu îți întinde nimeni nici măcar un deget, înțelegi pe deplin că solidaritatea în breaslă nu prea există.
Devenind, din ce în ce mai mult, insule izolate, prietenii sînt de căutat doar cînd avem nevoie de ei, iar din ecuația prieteniei excludem variabila altruismului. Rămînem, în schimb, doar cu un soi de instrument de socializare și nimic mai mult.
Fake news au devenit, din simplu instrument de făcut bani, un instrument de propagandă, prin controlarea percepției majorității. Bazate, la fel ca false news, tot pe emotivitate, fake news pervertesc adevărul nu neapărat pentru un avantaj material imediat, ci mai ales pentru unul politic, interesele fiind mult mai mari.
Uciderea jurnalistei Daphne Caruana Galizia, cea ale cărei investigații au provocat alegeri anticipate în Malta, este una dintre cele mai cutremurătoare știri din ultima vreme din sfera libertății presei.
1 din 10 fete și 3 din 10 băieți au debut de viață sexuală la 15 ani, însă „doar o parte dintre ei sînt familiarizați cu mijloacele contraceptive: 35% cu prezervativul și doar 7% cu pilula contraceptivă. Aceste cifre ne arată că, cu sau fără educație sexuală, copiii noștri cresc și au inițiative, fac alegeri și iau decizii. Rolul primordial al educației este să îi ajute să ia deciziile corecte și sănătoase.
Doar un naiv ar putea crede că politicienii vor o presă independentă, căreia să nu-i pună piedici. Căci cine ar susține, pînă la urmă, un instrument menit să l controleze și să atragă atenția public asupra derapajelor? O asemenea idee nu este nici măcar utopică – ea devine ridicolă prin paradoxul pe care îl propune. Ministrul Culturii, Lucian Romașcanu, susține legitimitatea unei asemenea măsuri – care ar da undă verde Parlamentului să demită conducerea Agenției
Cîrcotim pînă și despre faptul că sîntem cea mai cîrcotașă nație din lume. Nu ne plac politicienii. Nu ne place mass-media. Nu ne plac ONG-iștii. Nu ne place Biserica. Nu ne plac cei care critică Biserica. Nu ne place corectitudinea politică și nu ne plac vecinii de bloc. Ajungem să nu ne placă nici de noi pentru că prea nu ne place de nimeni și de nimic.
Nu există român care să nu aibă cel puțin o interacțiune cu un meseriaș care începe cu reproșul: „Dar cine v-a lucrat, domnule, înaintea mea, că și-a bătut joc de dumneavoastră?“
Dacă vorbești cu o persoană care critică masiv, îți va spune că el vrea binele celui pe care îl critică. Că o face pentru ca respectivul să se trezească, să corecteze minusurile și să facă lucrurile mult mai bine data viitoare.
Nu cred că publicul e elementul-cheie în meseria asta, ci libertatea. Momentul cînd tu îți abandonezi libertatea e momentul cînd tu ai murit ca jurnalist.
O sursă importantă de mîncare, pentru mulți oameni din România, este magazinul social. Pentru susținerea acestui tip de magazin, Legea risipei alimentare ar fi fost salutară. Teoretic, comercianții ar fi fost obligați să doneze produsele aflate în pragul expirării, iar magazinul social ar fi putut să le revîndă, la prețuri simbolice, către acei oameni care nu au nici bani, dar nici nu se încadrează la capitolul „venitul minim garantat“.
Doina Pană a declarat că ar vrea ca televiziunile să difuzeze mai multe știri pozitive. Ideea nu este nouă, iar declarația nu e una tocmai nevinovată sau benignă. Cum, în ultima vreme, în siajul deciziilor politice controversate, opinia publică a început să se revolte, iar o parte a mass-media e blamată de liderii politici pentru incitare la demonstrațiile populare
După furtuna care a lovit Timișoara, făcînd zeci de victime, printre care 8 oameni și-au pierdut viața, premierul Mihai Tudose a găsit de cuviință să întrebe, așa, ca la mișto, într-o emisiune TV: „Ce vreți, să dăm o lege ca să nu mai bată vîntul?”
