Cum e să visezi în haos?
Bunica mea mă îndemna mereu să-mi pun dorințe. De ziua mea, cînd suflam în lumînări, îmi spunea să mă gîndesc intens la ce îmi e mai drag pe lume și, chiar în momentul cînd sting lumînările, să-mi formulez dorința în gînd și s-o las să se ducă departe, odată cu fumul lumînărilor. Sau cînd mîncam pentru prima oară ceva nou. Dacă îți pui o dorință, ea se va împlini, îmi spunea mereu, extrem de serioasă.
Bunicul era însă mai sceptic. Îmi spunea, contracarînd cu drag romantismul bunicii, că fiecare dorință se poate îndeplini, atîta vreme cît ai în minte un plan de realizare. Adică dacă ai un drum clar, poate fi o dorință realizabilă și depinde foarte mult de tine s-o îndeplinești.
Am învățat, așadar, de la bunicii mei, cum să visez, cum să mă răsfăț cu mici scenarii ale imaginației, dar și cum să nu mă culc pe o ureche, cu impresia că universul va complota să-mi rezolve visul, cît timp eu aștept, ca un belfer, fără să ridic un deget.
Obișnuia să-mi spună bunicul că, dacă n-am de gînd să mă fac astronaut, să nu-mi doresc luna de pe cer.
În timp mi-am dezvoltat un mecanism al dorințelor, ca un soi de autostradă cu multe Exit-uri. Dacă am un scop, mă duc spre el, cu toate armele. Uneori se întîmplă să nu-mi iasă exact cum mi-am dorit, alteori nu iese absolut nimic. Cu toate acestea, am grijă ca drumul pe care îl parcurg pînă acolo să conteze, și chiar dacă scopul final nu este atins, să am portițe către alte vise, iar ceea ce acumulez pe autostrada principală să mă îmbogățească în domenii pe care, probabil, nu le-aș fi accesat fără acel vis inițial.
Acest mecanism nu este însă perfect. Poate funcționa doar într un mediu social care să-ți permită luxul de a înainta pe autostrada propriilor vise.
Cînd însă exteriorul te obligă să fii în alertă, zi de zi, atent la soarta Cetății, cînd trebuie să-ți conectezi întruna sinapsele la toate informațiile din zona publică, politică, juridică, la toate chichițele pe care guvernanții le inventează pentru a submina normalitatea unei țări democratice, cu greu te mai poți concentra la autostrada ta. Pentru că, azi, societatea românească seamănă perfect cu drumurile din țară. Fără autostrăzi, doar cu șosele desfundate, periculoase și șerpuite.
Așa că, la final de an, îmi doresc luna de pe cer: o țară normală, care să-mi permită luxul de a-mi putea construi construi visele. Și mă gîndesc să devin, pentru asta, chiar și astronaut.
Ilustraţie de Ion BARBU
