„În spatele aşa-zisei controverse stă manipularea“ – interviu cu dr. Sandra ALEXIU
Care sînt miturile vaccinării cel mai des invocate?
Se vehiculează pe Internet că vaccinurile conţin mercur, iar mercurul provoacă autismul – unul dintre cele mai întîlnite mituri. Dacă s-ar uita pe prospectul unui vaccin, nimeni la ora actuală n-ar găsi acest lucru, pentru că vaccinurile moderne nu conţin mercur. Dar şi aşa, vreau să lămurim treaba cu mercurul: nu vorbim despre mercurul din termometre, ci despre un compus organic care se numeşte thiomersal, folosit pe vremuri în vaccinurile multi-doză pe post de conservant, care nu avea nici un efect negativ. E ca şi cum ai spune că te intoxici cu clor pentru că mănînci sare zilnic. Sarea conţine sodiu şi clor, dar asta nu înseamnă că noi înghiţim clor şi ne intoxicăm. Thiomersalul nu se mai utilizează astăzi, pentru că majoritatea vaccinurilor sînt astăzi unidoză, deci nu mai au nevoie de conservant. Mai poate fi întîlnit doar în unele vaccinuri gripale, acestea nefiind însă înregistrate în România. La fel, s-a vehiculat „intoxicarea cu aluminiu“. Din nou, nu vorbim despre folia de aluminiu pe care o folosim la împachetarea alimentelor, ci despre un compus organic de aluminiu care are rol imunostimulant, deci ajută anticorpii să se înmulţească în organism și să atingă titrul optim. În lipsa acestui compus din vaccin noi nu putem produce atîţia anticorpi ca să ne putem apăra de boală. Şi, din nou, ca să punem în perspectivă lucrurile, concentraţia de formaldehidă dintr-un vaccin e de mii de ori mai redusă decît cea pe care o găsim într-o pară! A afirma că te intoxici cu metal din vaccin e a vorbi despre ceea ce nu ştii! Pentru fiecare mit care circulă există argumente ştiinţifice care destramă mitul. Şi informaţiile există, dar la fel există şi oameni care ori nu vor să le caute, ori nu vor să le audă. Cît priveşte mitul cu autismul, originea e foarte clară. „Teoria“ a apărut în urma unui studiu făcut de un doctor englez, Andrew Wakefield, care a publicat în 1998, într-o revistă medicală de prestigiu, un studiu pe un număr de 12 copii cu vîrste între 10 şi 12 ani. Acest doctor a vrut să demonstreze că cei 12 copii, anterior normali, au suferit tulburări gastro-intestinale și o regresie de dezvoltare în prezența unor anumiți factori externi, reprezentați de componentele vaccinului combinat care conţinea și vaccinul rujeolic. Vorbim despre vaccinul ROR. Studiul lui a declanşat practic întreaga istorie modernă a mişcării antivaccin. De pomană comunitatea medicală s-a sesizat ulterior, studiul a fost demonstrat ca fiind un fals, dreptul de practică al doctorului a fost retras, căci piatra fusese aruncată.
De ce a fost contestat acest studiu?
În primul rînd, vorbim despre un studiu făcut pe 12 copii! Din start, dacă zici cuiva dintr-un conclav ştiinţific că ai făcut un studiu ştiinţific pe 12 oameni, ţi se va rîde în nas, pentru că nu e un grup de studiu care să poată oferi o concluzie. La baza studiului stătea de fapt dorinţa acestui doctor de a-şi promova propriul vaccin, care să fie făcut separat de vaccinarea combinată. În susținerea acestei concluzii, Andrew Wakefield a folosit fișe medicale modificate, rezultatele testelor medicale ale celor 12 subiecți au fost falsificate, a folosit examinări neconforme ale subiecților. Din cei 9 copii prezentați ca avînd autism, doar 5 au fost de fapt diagnosticați, unii chiar înainte de vaccinare. În spatele poveştii stă un motiv comercial. Deşi e dovedit ştiinţific şi fără tăgadă că nu există nici o legătură între vaccin şi autism, obsesiile continuă. Totuși, astăzi acest vaccin e cel mai studiat din istoria omenirii și vorbim despre cel mai sigur vaccin care există la ora asta pe piaţă.
Aceste obsesii prind teren şi la noi?
Prind, pentru că există mereu o populaţie predispusă la a crede, a înghiţi uşor „teorii“ care n-au bază ştiinţifică, dar au argumente îmbrăcate într-o haină de comunicare foarte strălucitoare. Şi prind liderii teoriilor, oameni charismatici care au lipici la un anumit public şi care folosesc ca trigger şi frica mamei de a nu a avea un copil perfect. Orice femeie e dispusă să facă orice ca să-şi apere puiul. Cum înţelege însă această apărare? Pentru că nu toată lumea are imaginea clară despre vaccinare.
Ce este, pînă la urmă, vaccinarea?
Vorbim, în primul rînd, despre un act de prevenţie, de profilaxie. Sînt, practic, două tipuri mari de vaccinuri, virusuri vii atenuate și virusuri inactivate sau moarte. Un vaccin foloseşte capacitatea naturală a organismului de a se apăra. Fiecare dintre noi avem acest sistem imunitar care vine şi ne apără contra unor agresiuni de orice fel: climă, microbi, alimente etc. În contact cu un stimul extern sau intern agresiv, organismul îşi activează mecanismele de apărare. În cazul bolilor, organismul produce anticorpi, adică ridică „armata“ ca să se lupte cu „agresorul“. „Armata“, în cazul nostru, e formată din mecanismele imune care produc anticorpi, „soldaţi“ care vin să atace armata de agresori – dar, atenție, vorbim despre soldaţi adaptaţi perfect la agresor! Un exemplu e felul în care se întîmplă în cazul bolilor care dau imunitate pe viaţă: dacă facem varicelă, cea mai mare parte dintre noi, un procent covîrșitor, creează anticorpi (rezistenți, definitivi) contra virusului după ce trecem prin boală, iar acești anticorpi ne protejează definitiv, astfel încît niciodată nu mai contractăm această boală. Bineînţeles, există şi persoane care au probleme cu sistemul imunitar şi, în situaţiile astea, rare, organismul nu se mai apără atît de bine şi e posibil să se mai întîlnească cu boala – pe un principiu asemănător funcționează vaccinul.
Vaccinul vine în faţa organismului ca un potenţial agresor, dar cu o virulență absentă, practic el determină doar reacția acestuia. Organismul reacţionează ca şi cum ar veni în contact cu un virus întreg și viu şi îşi activează mecanismele de apărare. Agresorul nu e virusul în sine, ci e o părticică din virus – acestea sînt cazurile de vaccinuri vii, atenuate. Sînt virusuri „anesteziate“, cărora li s-a luat capacitatea de a fi agresive cu organismul, dar cărora li s-a păstrat capacitatea de a incita apărarea organismului. El vine în organism, determină organismul să adune „soldaţii“ să se lupte şi să creeze anticorpi, dar nu poate determina boala, pentru că i-a fost anulată agresiunea. Asta se întîmplă la vaccinurile vii atenuate. Mecanismele moderne permit apariţia de vaccinuri care sînt cu fragmente de virusuri moarte, acel fragment care încă mai poate determina crearea de anticorpi în organism, sau chiar o copie genetică după fragmentul de virus – e ca şi cum ai trage la o matriţă o bucată dintr-un virus. Faci multe matriţe la fel, le bagi în organism, iar organismul e „păcălit“, pentru că vede ceva ce seamănă a virus, creează anticorpi ca şi cum virusul ar fi adevărat, care te apără pentru tot restul vieţii. Astea sînt vaccinurile din virusuri moarte.
Trebuie să înţelegem şi structura unui virus: e precum o ceapă, cu mai multe foi, din care doar anumite foi determină apărarea organismului. Dacă dau la o parte foile care nu stimulează formarea de anticorpi şi le păstrez doar pe cele care mimează agresiunea, organismul ştie cum trebuie să se apere. Astea sînt principalele mecanisme prin care un vaccin acţionează: mimează boala, organismul îşi creează o apărare reală şi, cînd întîlneşte boala, are armata deja instruită. Iar aici e important să înţelegem de ce este nevoie să administrăm mai multe doze de vaccin. Din primele doze se face un instructaj sumar al „armatei“, după care dozele periodice, numite rapeluri, aduc aminte organismului să rămînă vigilent, să aibă reflexele formate.
Întrebarea care sperie multă lume: vaccinul implică riscuri?
Riscuri sînt, ca şi la boală. Cum boala nu oferă imunitate 100% sau pe viaţă, aşa şi un vaccin nu poate oferi obligatoriu această imunitate. Dar trebuie să punem lucrurile în balanţă. Dacă facem rujeolă, de multe ori facem o formă uşoară, bineînţeles, dar total neplăcută. Dar dacă ai ghinion, faci o formă severă, vorbim despre complicaţii, sechele sau chiar de moarte. Există complicaţii precum encefalopatia sau o reacție alergică severă – există situaţii în care acestea apar de la vaccin, dar vorbim despre un caz la un milion de copii vaccinați. În cazul în care faci boala, şansele sînt de 1 la 1000 să faci encefalopatie și încă 2 la 1000 să apară decese. Diferenţa e enormă. Există şi alte complicaţii: un copil poate face rujeolă, formă uşoară aparent, care trece. Dar după aceea apare o complicaţie tardivă de tip paralitic progresivă. Poţi scăpa de boală, dar după un timp se instalează această complicaţie care poate fi prevenită numai prin vaccinare. Altă situație: dacă rubeola apare în timpul sarcinii, practic un sfert dintre copii se nasc cu malformații grave. Deci nu poţi risca. A pune aceste lucruri în balanţă şi a alege să nu vaccinezi, pentru că poţi face o formă uşoară de boală, înseamnă să-ţi asumi acest risc. Cu toate consecințele!
În oglindă, care sînt riscurile pe care le implică nevaccinarea?
Riscul clar e să te îmbolnăveşti. Dacă faci boala şi sistemul tău imun e competent, atunci ai şanse să faci o formă uşoară şi fără sechele. Depinde despre ce boală vorbim, dar dacă nu eşti protejat nici măcar de un sistem imunitar competent, lucrurile se agravează. Iar aici putem să vorbim despre acea „herd immunity“ – imunitatea de turmă. Dacă într-o populaţie bine definită ai mulţi oameni vaccinaţi – 95% e indicele de siguranţă al OMS –, atunci cei care vor face boala şi n-au fost vaccinaţi sînt extrem de puţini, pentru că în jurul lor e o umbrelă protectoare de oameni sănătoşi, practic boala nu pătrunde în acea comunitate. Aici ne referim la protecția celor care n-au voie să se vaccineze, pentru că suferă de anumite boli sau au suferit o imunodeficiență, de exemplu. Imunitatea de grup e bine să creeze acel scut pentru oamenii care nu se pot vaccina. Cînd mai mulţi dintr-o comunitate refuză să se vaccineze, scade acel procent de siguranţă, iar cei care n au cum să se vaccineze nu mai pot fi protejaţi de efectul de protecţie de grup.
Sandra Alexiu este vicepreşedinte al Societăţii Naţionale de Medicina Familiei.
a consemnat Stela GIURGEANU
fragment din interviul apărut în Dilema veche, nr. 668, 8 decembrie 2016
