Melodii, melodii
● Robin & The Backstabbers, Bacovia Overdrive vol. I: Stalingrad, Elegant Muzical Club, 2012
Pe contul de Soundcloud al acestei trupe bucureştene, în spaţiul rezevat genului muzical, apare cu insistenţă sintagma „pop melodramatic“. Sînt sigur că e destulă ironie în ştampila pe care grupul lui Andrei Robin Proca şi-o autoadministrează, pentru că pare a fi destulă în muzica pe care o cîntă. Şi nu pentru că pe acest album de debut – Bacovia Overdrive vol. I: Stalingrad – lucrurile ar sta departe de asocierea dintre pop şi melodramă, fiindcă acolo, în acel interval se simte cel mai bine Robin & The Backstabbers, ci pentru că ironia aceasta o face să nu cadă în patetism. Devine, astfel, reconfortant să asculţi o trupă locală care dovedeşte, în cea mai mare parte a timpului, că ştie să scrie cîntece cu lipici, patinînd cu destulă abilitate prin şi prin afara universurilor semantice ale celor doi termeni. E la fel de reconfortant să asculţi o trupă locală cîntînd în limba română texte care sar peste media compoziţiilor literare din peisaj.
Mare parte din acest album de debut – Bacovia Overdrive vol. I: Stalingrad –, venit pe lume la trei ani de la înfiinţarea formaţiei, o dovedeşte. Dezabuzata şi acustica „Sat după sat“ e una dintre probe – o piesă de pop minor (nu vă grăbiţi să declaraţi peiorativă alăturarea pentru că nu e), cu o linie simplă, à la Stephin Merritt, pe care „găini“ rimează, logic, cu „lumini“, cîntată cu un zîmbet bivalent, cînd complice, cînd sarcastic. „Bacovia Overdrive“ face parte din aceeaşi familie, cu al ei ritm discoid, funky şi o chitară care uneori pare ruptă dintr-un hit al lui Chris Rea, făcînd apel la o voce şi mai intoxica(n)tă decît de obicei. „Soare cu dinţi“ confirmă, şi ea, apetitul formaţiei pentru ritm şi melodie, chiar dacă o face într-o manieră mult mai previzibilă decît piesele amintite mai devreme. Pînă şi gluma „Cînd te-am cunoscut, Cristina“ are sens în acest insectar muzical tongue-in-cheek, în care R&TB pare a funcţiona cel mai bine.
Cînd calcă pe nisipurile rock-ului alternativ/grunge-ului, muzica Robin & The Backstabbers îşi pierde din şarm. Sunetul devine grav, luîndu-se prea mult în serios. „Vînătoarea regală“ – unul dintre hit-urile trupei, dar şi, pentru mine, cea mai nereuşită piesă de pe album – se situează într-un oarecare punct al distanţei dintre Vama Veche (trupa, dar şi satul de vacanţă adolescentină) şi, forţînd lucrurile, Montréal-ul acelei reprize coriste împrumutate de la The Arcade Fire. „Roşu frînă“ şi „Nataşa“ se circumscriu unui registru relativ asemănător, lucrînd la schizoidia acestui album. Dar chiar dacă muzica R&TB oscilează cromatic, cele mai bune momente ale ei reuşeşc să ascundă părţile mai puţin reuşite, făcînd din Bacovia Overdrive vol. 1: Stalingrad unul dintre cele mai interesante debuturi din muzica românească a ultimilor ani. Chiar dacă Robin & The Backstabbers e mai degrabă genul acela de trupă pe care muzica manufacturată aici ar fi meritat-o în perioada în care ne hrăneam cu Subterranean-ul de pe MTV 2, şi nu astăzi, într-o vreme în care muribundul indie/alternative pop îşi consumă apocalipsa pe FM-ul Guerillei sau prin cine mai ştie ce – mai mult sau mai puţin – minuscule refugii on- şi offline.
Paul Breazu este jurnalist.