Despre sărăcie

Am trecut de-a lungul timpului, ca mulți alții, probabil, inclusiv mari scriitori sau artiști, prin perioade de sărăcie. Sărăcie în toată puterea cuvîntului, adică nu lipsă temporară de bani sau frustări de tipul „nu-mi permit să merg anul ăsta la mare, trebuie să mai strîng cureaua, nu-mi permit nimic“. Acea sărăcie disperată, cînd te scotocești prin căptușeala hainelor și a poșetelor din iarna trecută, în speranța că vei găsi vreo bancnotă mototolită, cîteva monede, orice care să te poată ajuta. Acea sărăcie cînd mergi pe stradă, fără nici un chior în buzunar, iar atunci cînd nu te uiți în jos, închipuindu-ți că vei fi norocos și vei găsi bani, te uiți la oameni și nu mai vezi oameni, vezi portofele și carduri: „Tipul ăsta are cel puțin 5000 de euro pe card!“, „Fata asta sigur are cîteva mii de lei în portofel, se vede după cum e îmbrăcată și după lejeritatea cu care se poartă!“, „Bătrînica asta, săraca, n-are mai mult de 50 de lei, dar tot are mai mult decît mine.“ Însă sărăcia nu se reduce numai la bani, e și o stare de spirit. Nu mai ai atitudine, nu mai ai aplomb. La un moment dat nu-ți mai pasă. Sărăcie e și atunci cînd ți-e foame, ți-e sete și ți-e rușine, în același timp.

E drept că raportarea la sărăcie este diferită și în funcție de vîrstă. Altfel treci peste ea la 20 de ani, mai ales că faci tot ce-ți stă în putință ca să-ți fie mai bine. Scrii, nu refuzi nici un job, chiar dacă e plătit cu trei lulele, nu spargi în cluburi o mie de parai, nu te-ai dat niciodată șmecher, doar ai muncit rezonabil și cinstit, în domeniul tău, ai făcut ceea ce știi să faci. Teoretic, cu timpul, dintr-un tînăr sărac ar trebui să te transformi într un adult prosper. Poate prin alte părți ale lumii, da, nu însă și în România. Uite că dăm vina pe țară! – veți zice. Mai degrabă aș da vina pe neputința mea, a noastră, de „a face bani“ în lumea de aici. Fără pile, proptele, părinți bazați, amantlîcuri, nași și nășițe. Fără a avea la îndemînă nici o pîrghie. Din nimic nu se poate face (mai) nimic, aici. Să ne gîndim că se poate și că am putea să aplicăm la o scală mai mică „visul american“ – începi din nimic, dar ești talentat și creativ, crezi în ceea ce faci și poți dintr-odată totul (money & glory): nu ne va aduce decît deziluzii. Dar măcar să ajungem într-o etapă a vieții în care să supraviețuim cu brio de la o lună la altă, să schimbăm un hîrb de mașină cu un alt hîrb, mai nou, sau o garsonieră pe două camere, tot putem spera, e rezonabil. Ei bine, nu! Și revenind la vîrstă – la 20, chiar și la 30, e mai ușor, te mai ajută și părinții, îți mai cumpără o casă (că doar de-aia au trăit în comunism, ca să aibă case!) sau, dacă nu, măcar îți mai trimit niște bani cu care să-ți plătești o parte din chirie sau din rată. Ești tînăr și te bucuri aparent de viață – ce dacă n-ai bani să mergi la mare, în Grecia? O săptămînă la cort în Vama Veche e suficientă ca să te simți bine. Ce dacă n-ai bani să ieși la o terasă? O bere băută, vara, în părculețul din spatele blocului, ca să nu leșini din cauza căldurii din garsonieră (pentru că nu-ți permiți aer condiționat) îți ridică moralul și te face să visezi. Să visezi la ce? Visezi că, la un moment dat, lucrurile se vor schimba fundamental și ireversibil. La 20 de ani, chiar și la 30, citești Foamea de Knut Hamsun și te simți un pic mai bine, pentru că și ție ți-e foame. Și măcar îți ține de cald ideea că uite, săracul, cîte a pătimit, la fel ca și tine, și totuși a ajuns un mare scriitor.

Ce se întîmplă însă la 40? La 40, deja nu mai ai răbdare și nici toleranță la sărăcie. După ce ai avut, desigur, și multe perioade de relativă bunăstare, în care cel puțin nu te-ai gîndit la ce o să mănînci mîine și dacă vei avea bani să plătești întreținerea, în care ți-ai permis chiar și o vacanță în Bulgaria, te gîndești că e practic imposibil să te mai întorci vreodată la ce a fost. Adică la sărăcie, la a căuta prin căptușeala hainelor și a merge pe stradă cu capul plecat, în speranța că vei găsi banii pierduți de altcineva. Pur și simplu, nu mai ai nervi pentru așa ceva. Și nu mai înțelegi de ce viața ta în locul ăsta e atît de nesigură, de ce trebuie să faci toată această echilibristică doar pentru a supraviețui.

Sărăcia înseamnă, într-o primă fază, disperare – ești dispus să faci orice ca să ieși din ea, ca să ajungi la un liman. Ești dispus să votezi „cu cine trebuie“ pentru o sticlă de ulei și o pungă cu zahăr. Eu îi înțeleg pe acești oameni, am trecut prin asta și nu doar o dată. După disperare, urmează umilința. Te simți foarte umil atunci cînd n-ai bani, atunci cînd ești sărac. Zilele trecute, am ieșit să mă plimb prin cartier, să iau o gură de aer. M-am așezat pe o bancă în rondul de la Bucur Obor, în fața unei pizzerii din cartier unde, pe la mese, erau oameni relaxați – beau cîte un pahar de vin, mîncau cîte o pizza, se uitau la un meci de la Campionatul Mondial, zumzetul vocilor și rîsetele ajungeau pînă la banca mea. Fusesem la pizzeria respectivă de zeci de ori, mă aflasem în aceeași ipostază ca acei oameni, poate că și la mine se holbase vreun amărît de pe bancă. Și totuși, aș fi dat orice să fiu iar acolo. Așadar, granița dintre sărăcie și (ne)sărăcie e foarte subtilă, locurile se pot schimba oricînd, chiar dacă e vorba doar despre o pizza și un pahar de vin. Desigur, nu reduc sărăcia doar la această poveste, la un moft, de fapt. Însă situația dată ilustrează, de fapt, nesiguranța. Nesiguranța în care trăiesc de ani în-tregi în România și, alături de mine, alte milioane de oameni. Noaptea, ca hoții, e posibil să scapi definitiv de sărăcie, poți, la un moment dat, să cumperi măcar niște cocotieri, dar trăind curat și cinstit nu poți intra pe nici un făgaș. Și asta te termină psihic. Pentru că, tot stînd acolo pe bancă și așteptînd nimicul, în fața pizzeriei, sărăcia capătă alte forme – sentimentul de vină. M-am tot întrebat: cu ce am greșit eu, de fapt, ca să ajung în această situație? Am urmat o cale, am avut niște confirmări, să zicem, n-am refuzat nici un job pe care l-aș fi putut face, chiar dacă unele mi-au fost total improprii și mi-au pierdut timpul pe care l-aș fi putut dedica măcar unei cărți bune, nu neapărat Foamea lui Hamsun, recitită. Unde am greșit? Am greșit că n-am făcut ASE-ul sau facultatea de informatică, chiar dacă n-aveam nici o treabă cu aceste domenii? Am greșit că n-am plecat din țară mai repede? De ce, la 40 de ani, nu pot face parte permanent din grupul oamenilor relaxați de la terasă? Și atunci, m-a apucat tristețea, pentru că sărăcia, într-o ultimă fază a ei, înseamnă, de fapt, resemnare. Chiar și pentru o perioadă scurtă de timp, disperarea, umilința și tristețea te fac, din om, neom. Iar nesiguranța se transformă în anxietate care are somatizări cum ar fi atacuri de panică, palpitații etc. – și atunci cînd ai, în sfîrșit, niște bani, îi cheltuiești la doctor ca să vezi ce e în neregulă cu tine.

Mai gîndesc mai departe la vîrstele sărăciei. Mă gîndesc la toți bătrînii care își numără în Piața Obor ultimele rămășițe din pensie ca să-și cumpere cartofi și tacîmuri de pui. Și care se bucură atunci cînd își pot face cîte o mică poftă, de pildă să mănînce cireșe. La 40 de ani, încă poți să mai speri într-un miracol, însă ei sînt la un capăt de drum. Iar acest capăt de drum care mă sperie cumplit este mai mult decît disperat, umilitor și trist. Este o realitate dintr-o țară în care nu toată lumea știe să fure, cei mai mulți încearcă să-și urmeaze doar un destin onest.

Foto: flickr