O fantomă a bîntuit pe Facebook-ul românesc săptămîna trecută: cea a lui Fidel Castro. Polemica iscată aici de moartea lui a fost mult mai interesantă decît necrologurile de profesie din presa anglo-americană, majoritatea scrise convențional și cu o aspirație către echilibru care le ucide sensul ultim. Dar ce spune asta despre felul cum sîntem și cum gîndim? Probabil și la dumneavoastră a ajuns la fel: unii îl cred pe Castro un fel de erou, alții – un tiran oribil. Evident, Fidel a avut atribute și o biografie care să acrediteze ambele idei, iar orice om cu cap lasă pe seama istoriei și a istoricilor judecata finală în privința lui, nu că peste 50 de ani Castro va fi rezumabil la un enunț de o frază, încheiat cu „bun“ sau „rău“. Mai interesant e cine ce crede, mai ales că oamenii cu păreri despre Castro de pe Facebook nu sînt din clasa celor interesați exclusiv de citate ale lui Tony Poptămaș, ci, dimpotrivă, preocupați de lucruri mai puțin populare în fundătura numită România, ca politica externă sau comunismul mondial. Aici, lucrurile se împart destul de bine după vîrstă. Cei care-l detestă pe Fidel au simțit, de regulă, comunismul pe pielea lor, la fel cum cubanezii care s-au bucurat la Miami de moartea lui Fidel l-au simțit și ei pe acesta pe pielea proprie. De cealaltă parte, tinerii, mai concesivi în privința stîngii, cum îi știm, tind să vadă în Castro ipostaza mult mai romantică, revoluționară, potențată nu numai de imagine, ci și de longevitatea remarcabilă, atît politică, cît și personală, care l-au pus în poziția de David al unui Goliat tot mai detestat în ultima vreme, America ajunsă pe mîna lui Trump.

Dacă motivele celor care îl resping pe Castro sînt ușor de rezumat și atestate istoric, de la gropi comune la înfometare, prostituție și droguri, un inventar al motivelor celeilalte părți e mai interesant. Imaginea lui Castro e construită în primul rînd din atribute vizuale, dintre care barba, ținuta militară și havana sînt primele care vin în minte. Atributele au fost repetate cu o obstinație care te face să crezi că Fidel a vrut nu să l ucidă, ci să-l moștenească în efigie pe al său confrate mort de tînăr Che Guevara, pînă la punctul la care Google îi confundă pe cei doi, dacă le cauți pozele. Imaginea cultivată îndelung de Castro se asortează cu primii ani de insurgent romantic, cel puțin în percepție. E drept, dacă îți petreci destul timp cu căutările, vezi că pe la începutul anilor ’50, cînd își începea, ca student la Drept, cariera politică, apărea în fotografii (inclusiv una de la poliție) ca un purtător de mustață burghez. Dacă e s-o luăm așa, șirul percepțiilor create culminează cu un neverosimil interviu despre… havane al lui Castro, din 1994, cînd acesta poza cu dichis pentru coperta unei reviste pe nume Cigar Aficionado, ținînd pofticios o havană sub nas, deși se lăsase de fumat cu opt ani înainte, la vîrsta de 60 de ani. Cu alte cuvinte, chiar dacă i-a supraviețuit vreme de 30 de ani propriei țigări, aceasta se răzbună pe posesor în posteritate.

Am putea aminti și discursurile energice de cîte patru ore sau, de pildă, faptul că ziarul oficial al Partidului Comunist Cubanez s-a numit dintotdeauna Grandma, adică Bunicuța, după numele iahtului pe care Castro începea revoluția din ’56. Cum sună asta într-un fost lagăr socialist pe vremuri îngropat în scorțoase clone ale Iskrei rusești, printre care Scînteia noastră? În orice caz, mult mai contemporan, fiindcă se revendică de la o tradiție cu peste o sută de ani mai recentă decît zicerea „Din scînteie va izbucni flacăra“, a unui oarecare Aleksandr Odoevski, poet rus răposat în 1839. Ceea ce ne duce cu gîndul la faptul că Fidel a întruchipat o variantă heterodoxă, senzuală a marxism-leninismului, a cărui chintesență e de regulă liderul venerabil, asexuat pînă la reprimare, statutar. Asta, pînă la punctul la care The Observer își începe necrologul cu constatarea că e „omul care a făcut revoluțiile să fie sexy“ și Amazon vinde slipi de damă Fidel.

Despre imaginea lui Castro și felul cum acesta și-a cultivat-o se pot scrie cărți întregi. Dar, ca să ne întoarcem înapoi la polemica de pe Facebook care a ținut loc de necrolog al lui Castro, reiese că în ea se confruntă două tipuri de percepție: cea prin imagine, pro, cu cea prin analogie, contra. Dacă prima poate fi suspectată de superficialitate, fiindcă e mediată și emoțională, cea de-a doua poate fi suspectată de generalizare nejustificată. Fiindcă prea puțini dintre alergicii la Fidel au gustat ei înșiși din comunismul acestuia. Eu, unul, îmi amintesc numai de savoarea mentolată a bomboanelor cubaneze de la Casa de Comenzi. Pînă la urmă, nimic nou sub soare, fie acesta și virtual: tinerețea e superficială, iar bătrînețea – imbecilizată de propriile experiențe. Totuși, sosul mediatic în care ne bălăcim în ultima vreme expune și bătrînii la greșelile tinerilor. De remarcat consternarea pe care a stîr-nit-o pe Facebook-ul de limbă română declarația unui sexagenar pe nume Jean Claude Juncker, care l-a numit pe Castro „un erou pentru mulți“. Premierul-dandy al Canadei, Justin Trudeau, în vîrstă de numai 44 de ani, poate fi expediat nu numai ca tînăr, ci și ca obsedat de imagine care admiră în secret felul foarte diferit, dar foarte coerent în care s-a construit Castro. Faptul că un conservator european comite aceeași gafă la 62 de ani arată însă că, pe net – sau oricum în contextul global în care tindem să avem păreri despre lucruri foarte departe de noi –,
greșelile tinereții riscă să se extindă și asupra bătrîneții. 

Iulian Comanescu este analist media, autor al volumului Cum să devii un Nimeni (Humanitas, 2009).

Foto: adevarul.ro