Mai degrabă din motive de timp decît de buget, sala de cinema e o experiență pe care ne-o permitem cam o dată pe săptămînă. Pentru restul serilor ne rămîne bătrînul televizor. Dacă ești cinefil adevărat, s-ar putea să te intereseze în ajun de sărbători o serie de îmbunătățiri care ameliorează substanțial experiența spectatorului, chiar și acasă. De curînd, am făcut cadou cuiva un DVD-player destul de puțin folosit, pe care îl țineam într-un dulap de mai bine de un an fiindcă îmi dădusem seama că, pur și simplu, nu ne mai uităm la filme pe DVD, deși aveam o mică colecție asamblată acum nu foarte mulți ani, destul de trudnic, din rarități culese de pe la Virgin Londra sau HMV Berlin. Numărul de ștechere și de fire care se îngrămădeau în spatele televizorului făceau player-ul respectiv superfluu, așa că l-am îngrămădit în dulap și am copiat pe hard disk-uri DVD-urile respective, pentru cazul în care am vrea să le revedem, dar și ca să avem o copie de siguranță.

● Abonament la servicii de video-on-demand. BluRay-ul, succesorul DVD-player-ului, e oarecum o tehnologie de tranziție, nu fiindcă nu s-ar vedea bine sau fiindcă o colecție fizică de discuri ar fi neapărat încomodă. În România, problema e numărul mic de titluri disponibile în magazin, mai mult din categoria succese hollywoodiene. Comparativ, abonamentele la Netflix, HBOGO, Voyo sau alte servicii asemănătoare reprezintă o alternativă decentă la piraterie și o experiență de vizionare adesea fără cusur. E drept, nici acolo nu găsești „tot“, dar dacă Netflix-ului i s-a reproșat faptul că are numai în jur de 5000 de titluri de lungmetraj disponibile în România, să ne întrebăm în ce magazin fizic s-ar putea găsi atîtea.

● Sistem surround. De ceva vreme, nu mai e doar un răsfăț pentru audiofili, fiindcă sunetul de acest tip e cvasigeneralizat la filmele noi. Iar sunetul surround vine la tine nu numai pe DVD sau BluRay, ci și prin serviciile video-on-demand și, mai nou, există canale de film HD care spun că transmit la fel – chiar dacă n-am verificat care dintre cabliști preiau sunetul ca atare. Sunetul surround „se aude mai bine“ nu numai fiindcă e surround, ci și fiindcă echivalentul lui stereo e o aproximație a celui conceput inițial pentru cinci canale normale și unul de bas. Există o singură limitare a sistemelor 5.1: dacă ești și meloman, reține că sînt concepute pentru filme și, eventual, jocuri, și nu neapărat pentru muzică, pentru care sistemele stereo sînt mai la locul lor. În rest, criteriile de alegere a unei mărci anume depind de buget, proporțional cu calitatea. Care, apropo, nu e deloc același lucru cu puterea maximă.

● Căști și ecran Oled. Dar dacă nu e televizor, ci tabletă? O pereche de căști bune crește substanțial potențialul imersiv al filmului. Știi probabil că ascultătorii pretențioși s-au întors, de la o vreme, la cele care acoperă cu totul urechea, în defavoarea așa-numitelor „earbuds“. E adevărat că sunetul lor e de regulă mai bun, la fel ca și izolarea față de zgomotul ambiental, dar există și aici o capcană: majoritatea căștilor „mari“, zise și „over-ear“, care se găsesc în magazinele generaliste, sînt construite pentru un răspuns ridicat în zona de bași, potrivit cu muzica de topuri. Dacă vrei o redare mai potolită – oricum, a te uita la un film e altceva –, studiază pe net oferta din magazinele românești și citește evaluările specialiștilor și ale utilizatorilor. În privința ecranului de tabletă, mai importante decît dimensiunile sînt rezoluția și alte calități. Aici cuvîntul-cheie e „OLED“, tehnologie promovată de Samsung și Huawei, care e adoptată de tot mai mulți fabricanți. Se spune că și Apple, care în prezent oferă ceva asemănător, pe nume „Retina“, ar putea să o adopte.

● Dongle. Nu am găsit un nume românesc pentru minicalculatorul de dimensiunile unui breloc mai mare sau ale unei lanterne mai mici, care poate fi introdus într-un port HDMI, pentru a permite redarea din calculator sau mobil, pentru fișiere stocate local sau pornite de pe YouTube, Netflix și altele. Google Chromecast, Roku sau Amazon Fire Stick sînt principalele opțiuni. Apple TV, care nu e un „dongle“, ci o cutie, face cam aceleași lucruri. De ce ai avea nevoie de așa ceva? Vei vedea la subcapitolul „televizoare“. În orice caz, orice utilizator care poate citi instrucțiunile poate conecta un astfel de dispozitiv la televizor și calculator. Chromecast-ul costă mai puțin de 200 de lei în România și, în tandem cu Google Chrome sau diferite app-uri de mobil, redă pe televizor aproape orice. Pentru smartphone-urile și tabletele cu sisteme Android, integrarea e aproape totală, așa încît televizorul funcționează ca un al doilea display.

● Televizor/proiector. Rezoluția 4K, numărul de centimetri sau inci ai diagonalei și platforma de aplicații pe care le laudă fabricanții nu sînt cele mai importante caracteristici. În primul rînd, butada care circulă în limba engleză, „smart TV’s are dumb“ („televizoarele inteligente sînt bătute în cap“) e în mare parte reală, din cauza interfețelor greoaie și a lentorii cu care se mișcă. Odată ce ai dobîndit un Chromecast, îți va fi mult mai greu să rulezi Netflix direct din aplicația dedicată din televizor, inclusiv pentru faptul că smartphone-ul e o telecomandă mult mai inteligentă decît cea fără ecran, a televizorului – și asta explică recomandările anterioare. În privința rezoluției, e discutabil dacă într-un viitor de cîțiva ani, egal cu durata de viață a unui televizor, tehnologia 4K se va extinde într-o asemenea măsură încît să pui la lucru serios un astfel de ecran. HD-ul „full“ (1080p, în termeni tehnici) e o necesitate în momentul de față, chiar dacă majoritatea televiziunilor românești transmit încă în standard SD (cu o treaptă mai jos decît HD). În rest, vizionarea în 4K necesită dotări costisitoare și avangardiste. Dacă pînă acum am vorbit de televizoare cu LED-uri, cinefilii cu pretenții și spațiu de locuit mai vast încep să adopte în ultima vreme o tehnologie răspîndită mai degrabă pentru prezentări corporatiste, anume proiectoarele. Imaginea trimisă pe un ecran de regulă mai mare de 2 x 2 metri e mai odihnitoare decît cea radiată dintr-un ecran, fără să-și piardă caracteristicile. E drept, un proiector full HD costă cît un televizor bun și mai are nevoie de „ceva“ (TV tuner, calculator etc.) care să îi furnizeze semnalul, iar lampa are o durată de viață relativ limitată, dar e cea mai apropiată experiență de sala de cinema pe care ți-o poți imagina într-un living obișnuit.

Foto: wikimedia commons