A spune că Dinu Patriciu este un personaj controversat sună într-atît de banal încît nici nu mai dezvolt ideea. E ca şi cum ai spune că paralela 45 trece prin România – toată lumea e de acord cu asta, deşi nimeni nu poate spune dacă acest adevăr e de bine sau de rău. A scrie însă în Dilema veche această banalitate despre Patriciu poate duce, deasupra unor ochi, la ceva ridicări de sprîncene. Le înţeleg, dar nu le încurajez. Aşa cum văd eu lucrurile, Patriciu este el însuşi o dilemă personificată. Ca unul care am interacţionat puţin cu personajul în speţă şi am avut mai curînd relaţii contorsionate (prin oameni, prin opţiuni, prin contexte), aş putea spune orice – în ceea ce-l priveşte –, dar tot n-aş fi foarte sigur cît anume mă înşel şi cît am dreptate. O mulţime de întrebări îl pot viza. Dar, cum nu mi-am propus vreodată să (v)i le pun, ajung la concluzia că toate acestea se pot sintetiza într-una singură. Despre acest lucru vă propun să discutăm puţin aici.

Unii spun că personajul este un rechin rapace, alţii – că e un sensibil introvertit. Alegeţi ce vreţi. Dar important mi se pare altceva: pînă la urmă, de ce anume ne interesează cum este respectivul? Ce-i face pe oameni să discute despre el? În primul rînd, prin ce anume este acest personaj unul public? Prin faptul că, în accepţiunea celor mai mulţi dintre români, e bogat – iar pentru unii chiar prea bogat. Nu contează că în raport cu un om bogat din Golf (sau de la Est de UE, din Rusia sau China), dl Patriciu e mai curînd junior; ceea ce contează este că, în peisajul avuţiei româneşti, personajul nostru e cel mai bogat dintre bogaţi. Or, relaţia românilor cu bogaţii e destul de pervertită ea însăşi – explicabilă poate prin secole de frustrare şi de nevoi, plus prin modele culturale în care furtul merelor de aur din grădina altuia şi oleacă de fantasmare haiducească încă îşi au locul. A fi bogat şi iubit în România este, deocamdată, o contradicţie în termeni. Nu numai la noi, evident, stau aşa lucrurile; dar n-aş paria că situaţia se va schimba aici prea curînd. Apoi, Dinu Patriciu este un liberal pursînge – cu toate plusurile şi minusurile aferente termenului. E liberal într-un peisaj românesc (inclusiv PNL) despre care nu ştiu cît musteşte de liberalism (mai curînd aş fi tentat să cred că nu musteşte deloc). Cînd nu-i ajunge liberalismul, cochetează cu libertarianismul – deşi şansele ca România să guste aşa ceva (de bunăvoie, şi nu silită de cineva) în următorul secol sînt minime.

Sînt intrigat, bunăoară, de editorialele lui Patriciu din Adevărul: unele mi se par extrem de bune şi de o substanţă cu mult-mult peste media presei scrise autohtone. Poţi fi de acord cu autorul de acolo sau nu – dar subiectele sînt reale. Pe de altă parte, nu-mi e deloc clară lejeritatea cu care Patriciu pariază pe cîte ceva sau cîte cineva şi nici nu-mi dau seama dacă, finalmente, pariul e unul cîştigător pentru parior. Să dau un exemplu: rămîne încă o enigmă de ce, în 2009, Patriciu l-a preferat pe Antonescu lui Tăriceanu – mişcare din care, deocamdată, Dan Voiculescu (sau poate chiar şi Traian Băsescu) a cîştigat mai mult decît Patriciu. Sau alt exemplu: trustul lui Patriciu a pus pe tarabele de ziare must-uri ale literaturii universale într-un ritm admirabil şi neliniştitor totodată. N-a fost, bineînţeles, singurul, iar moda nu s-a născut în România; dar cert e că niciodată n-a fost mai uşor în România să cumperi o carte clasică bună. Cîştigă ziarele din asta, pe termen lung? Cîştigă, tot pe termen lung, editurile? Cîştigă Dinu Patriciu din colecţiile astea de clasici? Tot acest trust ţine în lumina intelighenţiei reviste de istorie, de business, de politică externă sau – mai nou – de caţavenci. Mizează în continuare pe presa scrisă (şi pe ziare groase, pe care le face şi mai groase) într-o vreme în care orice alt „mogul“ şi-a tras de mult televiziune, iar ziarele fie s-au mondenizat, fie s-au subţiat, fie s-au internetizat. În revistele trustului publică oameni de tot felul: fie talentaţi, fie îngăduiţi, fie chiar şi din falanga celor ce au ca refren „Ruşine, Dinu Patriciu!“. O fi profitul patronului (în bani, în imagine, în tot ce vreţi) proporţional cu investiţia? Unii cred că el îşi spală astfel păcate. Alţii cred că, de fapt, el vede ziua de poimîine şi simte oportunităţile. Dilema rămîne deschisă. Şi tot dileme deschise-s în tot restul. Unii cred că el dictează ploile în PNL; sau la Adevărul; sau la Dilema veche; sau la postul TV care aud că se pregăteşte să iasă de pe Internet. Iar alţii (în rîndul cărora votez) cred că nu-i aşa.

Drept care, la final, sintetizez singura întrebare bifurcată ce poate trece un pic mai departe de interesul nostru imediat: Dacă şi în ce fel îl va reţine Istoria pe un astfel de personaj?

Adrian Cioroianu este profesor la Facultatea de Istorie, Universitatea Bucureşti. Cea mai recentă carte publicată: Visul lui Machiavelli, Editura Curtea Veche, 2010. Scrie pe blogul Geopolitikon.