Dacă renunțăm la subiectele secundare, cultura română modernă are o singură temă: occidentalizarea. Cultura premodernă a avut ca temă absorbția modelului bizantin. Pentru o națiune mică, formată lent și penalizată de trei imperii concurente, care au făcut din teritoriul ei un cîmp de luptă, alinierea reprezintă condiția supraviețuirii. La începutul veacului al XIX-lea, Țările Române priveau deja spre Apus. Nu era o premieră, dar cert este că această privire avea să cîștige inimile și mințile elitei locale, de atunci și pînă azi. Veți spune că mișcarea nu a fost uniformă și rectilinie, ci sinuoasă și punctată de reculuri. Nu sînt sigur. La suprafața conflictelor ideologice – traduse sau nu politic – da, putem ilustra secvențial competiția dintre sincroniști și autohtoniști. În realitate, chiar și autohtoniștii importau atitudini filozofice și table de valori „iluministe“, cînd via Rusia (cu poporanismul, semănătorismul etc.), cînd direct din Europa occidentală, căzută, de-a lungul anilor ’30 ai veacului trecut, în mesianismul naționalist-corporatist. Asemenea rușilor, care se defineau printr-o confruntare mimetic-orgolioasă cu același Adend-land fantasmatic, travaliul construcției noastre identitare a stat sub acest magnetism fără alternativă. Prima Romă ne-a adus dincoace de limes, sădind semințele fertile ale latinității într-un sol etnic răscolit mai apoi de succesive invazii barbare. A doua Romă (Bizanțul) ne-a axat eclezial, liturgic și spiritual, oferindu-ne un model de teologie politică esențial pentru statalitatea medievală. Pentru 45 de ani, Moscova – care se socotea a treia Romă – ne-a dominat sub zodia atee a bolșevismului. De aproape trei decenii, într-o libertate relativă, de care am profitat parțial, ne-am așezat, sub o pax americana extinsă, pe linia capitalei SUA, Washington, pe care fondatorii săi constituționali și arhitecții săi chiar au gîndit-o ca replică a vechii metropole din Latium. Căci de ce să dezvolți o cultură, dacă nu pentru a permite o civilizație? Și ce altceva putea însemna civilizația, dacă nu participarea, sub varii circumstanțe istorice, la ereditatea magnifică a Orașului arhetipal?

Am făcut această digresiune pentru a introduce o teză explicativă de moment: am convingerea că, după 30 de ani de occidentalizare galopantă, am atins plafonul de sticlă. Am obosit, ca societate (cu toate generațiile ei contemporane), și ne tragem sufletul, într-o stagnare trăită ca recul. Conflictul dintre anticomuniști și nostalgicii vechiului regim s-a consumat în termenii nevoii de memorie, dreptate și adevăr. În fond, toate partidele politice postcomuniste au preluat mandatul social al unei occidentalizări traduse atît prin bifarea marilor obiective de parcurs geopolitic (NATO & UE), cît și printr-o prefacere masivă a practicilor culturale (stimulată inclusiv prin apariția unei diaspore atît de masive). Plecați de la o structură demografică dezechilibrată (cu cea mai mare pondere de populație rurală din Europa), dar și de la o defazare economică dramatică, am cam epuizat, în aceste decenii botezate „tranziție“, mai toate resursele colective de plasticitate mentală și ajustare instituțională. Cred că mulți români se întreabă (în cheie conspiraționistă sau rațională): de unde provine acest sentiment general de tasare? De ce avem cu toții impresia că batem pasul pe loc? Pentru că – dat fiind startul – am făcut deja un salt fabulos. Nevroza de subdezvoltare e întreținută doar de faptul (cotidian) că, odată admiși în clubul cel mai prosper al planetei, ne comparăm cu state și culturi mult mai dezvoltate. La o privire non-partizană și distantă, realizăm lesne că, de fapt, toată lumea, de la presupus conservatoarea Biserică Ortodoxă pînă la partidele autarhiste, care cochetează cu naționalismul izolaționist, a mers cot la cot cu forțele explicit pro-occidentale, liberale și democratice, pentru că nu avea de ales. Procesul acesta de occidentalizare va continua, după un respiro echivoc, pe care-l analizăm (după mine, greșit) doar ca bătălie politico-etică între vechi și nou. Va continua pentru că, altminteri, nu vom mai continua nici noi, ca națiune… 

Teodor Baconschi este diplomat și doctor în antropologie religioasă.