Georg Captivus Septemcastrensis: acest transilvănean, sas ori ungur, din Sebeș, născut în 1422, a dus o viață palpitantă: și-a apărat, ca adolescent, orașul asediat de turci și le-a căzut mai apoi în prizonierat. O sclavie îndelungată, din care a căutat să scape, fără succes imediat: a supraviețuit în Imperiul Otoman, în casa mai multor stăpîni, pînă cînd – într-un tîrziu – a reușit să evadeze, prin insula Chios. Odată ajuns la Roma, fostul elev al școlii dominicane din Muhlbach (numele germanic al Sebeșului) a intrat ca frate în ordinul predicatorilor, adormind în parfum de sfințenie și bucurîndu-se de proximitatea sepulcrală a marelui Fra Angelico, la Santa Maria sopra Minerva. Tocmai formația sa latinească și deja umanistică, obținută în pămîntul practic occidental al Transilvaniei, i-a permis să înțeleagă, asemenea unui om educat, contextul prizonieratului său otoman. A rezultat astfel o carte tradusă în românește abia acum, după mai bine de cinci secole, la Humanitas, cu studiul introductiv semnat de Constantin Erbiceanu (pe seama fundației omonime) și în tălmăcirea clasicistei Ioana Costa. De ce n-a fost tradusă mai devreme, în pofida intensei sale circulații apusene, sub forma a numeroase ediții, dintre care una împlinită de însuși Martin Luther? Poate pentru că istoricii români nu l-au văzut cu ochi buni pe acest „Georg din Ungaria“ (celălalt nume sub care autorul a rămas cunoscut). Culmea e că nu se poate exclude ipoteza că ar fi fost român, dintr-o familie catolicizată! Oricum, tocmai prin grăitoarea sa în-tîrziere, această primă ediție românească a Tratatului despre obiceiurile, ceremoniile și infamia turcilor reprezintă un eveniment cultural notabil.

Textul are un filon gioachimit, mileranist și o retorică de Renaștere timpurie, cu tropii aferenți, însă denotă și un real talent expozitiv, în registrul unui emergent simț etnografic: autorul compară creștinismul și islamul (văzut mereu, pe linia unui Ioan Damaschinul, ca „sectă“ care maimuțărește adevărata religie) și ne oferă multe informații despre ritualurile, instituțiile și mentalitățile cele mai reprezentative. Dervișii rotitori, farmecul hipnotic al celor cinci rugăciuni cotidiene (inspirate din orele sau ceasurile cultului creștin, probabil în varianta sa grecească), forța fuziunii dintre secular și spiritual într-un corpus politico-teologic omogen sînt doar cîteva dintre explicațiile Captivului, uimit de succesul islamismului și oarecum catastrofic în ceea ce privește evoluția sa terestră, pe care o incorporează într-un scenariu final, antichristic. Aș spune că autorul nostru nu e încă un om al Renașterii, cu solarul ei neo-păgînism hedonist și antropocentric. În text se insinuează un adevărat program conservator, dedus din sentimentul unei iminente prăbușiri în nedemnitate a lumii creștine, a cărei apropiere de sfîrșit „ne-o vădesc limpede, în tot chipul, înclinarea către rău, anevoința către bine, lăcomia în cîrmuire, delăsarea în supunere, chiar curiozitatea pentru arte, felurita abundență a clădirilor și părelnica noutate a științelor și, în sfîrșit, în toate, noua trufie clădită pe antichitate“ – depășite numai de „fiara aceasta“ (secta turcilor) care „se cuvine să ne îngrijoreze mult“ (p. 50).

Între felurite memorabilia și realia, cartea – nelipsită de tonuri picarești – ne mobilizează atenția istorică, punîndu-ne sub ochi o Europă post-cruciată, în pragul prăbușirii Imperiului Bizantin, amenințată de expansiunea otomană pe mare și pe uscat, angoasată de ciumă și de viitorul mai degrabă sumbru la care pare abonată, în logica unei pedagogii divine pe deplin meritate. Omenește înduioșătoare mi s-au părut și tribulațiile naratorului, căzut – o vreme neprecizată – în apostazie: nu putea cunoaște atît de fin islamul dacă nu ar fi intrat în sfera sa. Această temporară cădere, urmată de revenirea zeloasă și penitentă la creștinism, apare mereu în filigranul textului, jucînd și rolul unui memento apocaliptic. Pe scurt, vă invit la lectură… 

Teodor Baconschi este diplomat și doctor în antropologie religioasă.