Cea mai veche și cea mai explicită referință la responsabilitatea colectivă se află în Cartea Facerii, episodul Sodomei și al Gomorei. În dialogul cu Domnul, Avraam se arată surprins de perspectiva unei judecăți globale care nu ar distinge responsabilități și merite personale.

Zis-a deci Domnul: „Strigarea Sodomei şi a Gomorei e mare şi păcatul lor cumplit de greu. Pogorî Mă voi deci să văd dacă faptele lor sînt cu adevărat aşa cum s-a suit pînă la Mine strigarea împotriva lor, iar de nu, să ştiu“. De acolo doi din Oamenii aceia, plecînd, S-au îndreptat spre Sodoma, în vreme ce Avraam stătea încă înaintea Domnului. Şi apropiindu-se Avraam, a zis: „Pierde-vei, oare, pe cel drept ca şi pe cel păcătos, încît să se întîmple celui drept ce se întîmplă celui nelegiuit? Poate în cetatea aceea să fie cincizeci de drepţi: pierde-i-vei, oare, şi nu vei cruţa tot locul acela pentru cei cincizeci de drepţi, de se vor afla în cetate?“ (Facere 18, 20-24)

Ceea ce se arată în acest dialog este faptul că meritul individual poate avea un impact asupra colectivității, adică 50, 40, 30, 20 sau 10 drepți pot salva o cetate, în schimb pedeapsa nu este dispusă aleatoriu asupra colectivității. Dacă intrăm în detaliul episodului, înțelegem însă că simpla neparticipare la un rău colectiv nu este un merit și nu te exonerează de răspundere. Dreptatea (sau meritul) constă în denunțarea abuzului și apărarea celui abuzat. Lot se opune abuzului final pe care colectivitatea se pregătește să-l perpetreze, chiar cu disponibilitatea de a-și sacrifica familia și onoarea, renunțînd îndeobște la statutul social. Lot nu este salvat fiindcă este în mod abstract merituos, ci fiindcă dă dovadă de jertfelnicie. De altfel, salvarea presupune asumarea unei despărțiri. Opoziția față de răul unei colectivități implică despărțirea de acea colectivitate, pe care Lot o denumește cu apelativul „frații mei“. Lot trebuie să părăsească comunitatea, să se rupă de ale sale, ceea ce înseamnă părăsirea unui patrimoniu, a unui statut într-o comunitate, care îți definește social ființa. Despărțirea trebuie să fie instantanee și definitivă, de aceea nu are voie să se uite înapoi. Și totuși i se mai acordă dreptul la o negociere: „Şi, scoţîndu-l afară, unul din Ei a zis: «Mîntuieşte-ţi sufletul tău! Să nu te uiţi înapoi, nici să te opreşti în cîmp, ci fugi în munte, ca să nu pieri cu ei!» Iar Lot a zis către Dînşii: «Nu, Stăpîne! Iată sluga Ta a aflat bunăvoinţă înaintea Ta şi Tu ai făcut milă mare cu mine, mîntuindu-mi viaţa; dar nu voi putea să fug pînă în munte, ca să nu mă ajungă primejdia şi să nu mor. Iată cetatea aceasta este mai aproape; să fug acolo şi să mă izbăvesc. Ea e mică şi mi voi scăpa acolo viaţa prin Tine!» Şi i-a zis îngerul: «Iată, îţi cinstesc faţa şi-ţi împlinesc acest cuvînt, să nu pierd cetatea despre care grăieşti».“ (Facere 19, 17-20)

Negocierea lui Lot privește necesitatea ca mîntuirea să fie relevantă și în plan comunitar. Cetatea mai mică, aflată în calea pribegiei lui, este expresia impactului social pe care îl are persoana aflată în dialog cu Dumnezeu asupra universului înconjurător. De altfel, unitățile în care funcționează responsabilitatea colectivă sînt unități de mici dimensiuni bazate pe grupuri înrudite. Horazinul sau Betsaida poartă o responsabilitate colectivă nu fiindcă vina unuia se răsfrînge asupra colectivității, ci fiindcă refuzul lor de a asculta chemarea lui Hristos este colectiv (Matei 11, 20), adică nici unul nu-I urmează. Comunitatea coresponsabilă este cea în care toți gîndesc și acționează la fel, au aceeași atitudine și, voluntar sau involuntar, participă la aceeași decizie. Într-o anumită circumstanță, aceste comunități îmbracă forma socială a masei, a grupului uman psihotizat pînă la starea în care aplică ostracismul sau chiar linșajul.

Comunități de tipul acesta sînt denumite patrii în Evanghelii, spre exemplu cînd, în Matei 13, 54, ni se spune că patria lui Iisus este Nazaretul sau, în Luca 2, 4, că Iisus este din neamul și patria lui David (cu referință la Betleem), apoi, în Luca 4, 24 și Marcu 6, 1, cînd ni se spune că „nimeni nu este profet în patria sa“.

Noul Testament alege patria ca termen pentru înrudirea de sînge și fiindcă termenul ethnos căpătase sens de neamuri păgîne, pe scurt păgîni în opoziție cu cei care cred în Hristos.

Neamurile, ca unitate de sînge și de loc, au o origine comună naturală, dar pot avea un destin final doar prin liberă alegere și asumare a reunirii în Hristos – Biserica: „Şi v-aţi îmbrăcat cu cel nou, care se înnoieşte, spre deplină cunoştinţă, după chipul Celui ce l-a zidit, unde nu mai este elin şi iudeu, tăiere împrejur şi netăiere împrejur, barbar, scit, rob ori liber, ci toate şi întru toţi Hristos“ (Coloseni 3, 10-11). La rîndul ei, reunirea în Hristos este anunțată de promisiunea făcută lui Avraam, de a extinde, prin credință, binecuvîntarea Sa asupra tuturor neamurilor pămîntului: „Voi sînteţi fiii proorocilor şi ai legămîntului pe care l-a încheiat Dumnezeu cu părinţii noştri, grăind către Avraam: «Şi întru seminţia ta se vor binecuvînta toate neamurile pămîntului».“ (Fapte 3, 25) Același sens este exprimat și prin vorbitul apostolilor în limbi de Rusalii.

În cele din urmă, se pune întrebarea dacă există un rost al neamurilor în iconomia mîntuirii. Din această perspectivă, mulțimea și diversitatea neamurilor semnifică opoziția față de Dumnezeu. Această adversitate este evocată în viziunea Judecății lui Dumnezeu cu neamurile în Valea lui Iosafat:

„Aduna-voi toate popoarele şi le voi coborî în valea lui Iosafat şi Mă voi judeca acolo cu ele pentru poporul Meu şi pentru moştenirea Mea Israel, pe care au împrăştiat-o între neamuri şi ţara Mea au împărţit-o în bucăţi.“ (Ioil 4, 2) „Să se trezească toate neamurile şi să vină în valea lui Iosafat, căci acolo voi aşeza scaun de judecată pentru toate popoarele din jur.“ (Ioil 4, 12)

Valea lui Iosafat ilustrează o circumstanță veterotestamentară, a neamurilor politeiste care înconjoară poporul lui Israel și astfel se definesc în vrăjmășie cu Dumnezeul cel viu. În fața noului Israel, „poporului agonisit de Dumnezeu“, se ridică neamurile apocaliptice Gog și Magog. Scopul istoriei în perspectivă neotestamentară este constituirea noului popor, extrăgîndu-l întîi dintre neamuri, pentru a-l contrapune unei diversități indistincte și prin urmare irelevante spiritual. 

Petre Guran este dr. în istorie bizantină al École des Hautes Etudes en Sciences Sociales, cercetător la Institutul de Studii Sud-Est European al Academiei Române.