Am doi copii studenți și, chiar dacă n-aș avea, aș fi la fel de interesat de psihologia, opțiunile și stilul de viață specifice noii generații. Mă interesează ce a „produs“ (pedagogic și cultural vorbind) propria mea generație. Încerc să văd ce s-a păstrat și ce s-a schimbat. Este ruptura intergenerațională inevitabilă? Dacă da, poate fi ea remediată prin dialog și „concesii“ reciproce, sau trebuie acceptată ca atare? Înainte de a schița un răspuns (personal, deci limitat și deloc infailibil), trebuie să admit o evidență. Orice nouă generație e dominată de idealism și de spiritul rebeliunii: două modalități de a critica ordinea moștenită, dar și de a căuta, la granița utopiei, una mai bună. Cînd ai viitorul în față (deși nimeni nu-și cunoaște clipa morții), te angajezi în proiecte neapărat „mărețe“, pentru că dispui de energie, resurse nefolosite și timp. Cei mai mulți nu ating visările vaste, ci numai revolta de apartament, împotriva „babacilor“ (care apar ca niște pisălogi și promotori ai unor valori sau comportamente „datate“). Prin însumarea acestor nemulțumiri punctuale se degajă treptat un conformism al neascultării, un soi de insurgență generică, asumată ca „marcă“ a tinereții. Evident că există destule progenituri care-și respectă și chiar își admiră părinții, trăind într-o fructuoasă prietenie și chiar iubire cu ei. Însă linia cea mai banală privește contestarea tuturor autorităților constituite: de la profesori și rude pînă la „organele de ordine publică“ și preoți, ca să nu-i mai pomenim pe guvernanți și, desigur, pe Molohii opresiunii (de la capitalism pînă la cutare putere geopolitică, la alegere). Am trăit și eu temele acestea, le vor mai trăi și copiii celor care fac azi din revoltă o platformă de afirmare, diferențiere și creație intelectuală sau civică.

Începeți așadar să vedeți (poate dezamăgiți) că acest text nu distribuie un bemol de tipul „Luați-o mai ușor!“. Mi se pare, împotriva așteptărilor, că revolta rimează existențial cu tinerețea și că ea e legitimă, chiar și atunci cînd produce mai mult zgomot decît conținut. Cum ar suna o revoltă silențioasă? La noi, tînăra generație are destule motive de indignare, pentru că găsește la rampă o societate avariată de contraselecție, tribalism politic, impostură academică și matrapazlîc tranzacționist. O so­cie­ta­te ai cărei adulți nu și-au spus adevărurile dureroase, preferîndu-le tot soiul de narațiuni complezente, ca să nu spun de-a dreptul mincinoase. Generația mea, cea a „tranziției“ postcomuniste, a dus țara noastră în UE și NATO (două mari bile albe), însă a continuat tradiția formei fără fond, neajungînd să creeze opere culturale și instituționale de mare calibru. Am reușit să producem (sau măcar să cauționăm, prin complicitate, tăcere și din comoditatea celui deja obosit de convulsiile veacului) o societate cu o clasă de mijloc fragilă, o democrație debilă și o pseudo-elită formată din plagiatori, cu bacalaureate grizonante și afilieri dubioase. Pentru că am trăit prima parte a vieții noastre în comunismul terminal, desfigurat de penurie, frică și izolare internațională, am fost de asemenea niște părinți hiperprotectori, ținîndu-ne copiii într-o bulă ermetică: de acolo, n-ai cum să deprinzi lecțiile dure ale vieții reale și cazi, nolens, volens, într-o serie întreagă de reprezentări incorecte despre competiție, responsabilitatea personală și etica autolimitării. În cele mai multe familii, juniorii au fost „feriți de ­griji“, adică scutiți artificial de anxietatea socială care împinge orice individ spre soluții, educînd în el pragmatismul supraviețuirii. Nu mă grăbesc să încarc generația mea cu vina unei noi generații ratate, întrucît nu cred că generația copiilor mei stă sub semnul eșecului. Ea va ocupa o nișă cronologică mai bună, cu mai multe oportunități. Își va tempera gradual iluziile și va lăsa propria urmă istorică, regăsind mai tîrziu ceea ce acum respinge și de­tes­tînd, poate, ceea ce acum exaltă. Viața fiecărui val uman e mînată de o ironie obiectivă și echitabilă. 

Teodor Baconschi este diplomat și doctor în antropologie religioasă.