„La anu’ la Ierusalim!“ – aşa suna pe vremuri urarea uzuală la sărbătoarea de Pessah şi tot aşa se spune şi azi. De aceea am rostit-o şi noi: „La anu’…“ sau cînd o fi să fie, aşadar anul ăsta, cu alte cuvinte chiar acum.

„La anu’“, februarie 2012, şedeam în avion, într-un Boeing 737 al companiei aviatice El Al, care ne-a dus – pe Inge şi pe mine – de la Bucureşti la Tel Aviv. Pe aeroport ne aştepta Helmuth, prietenul nostru, care sosise cu cîteva zile mai devreme din Stuttgart, împreună cu Heiner, unul dintre fiii săi. Ne invitaseră să ne întîlnim cu ei „la anu’ la Ierusalim“…

Bami, şoferul proaspăt căsătorit, se întreţinea de minune cu Helmut, care făcea parte, evident, din altă generaţie. Conversaţia în engleză ne-a distribuit pe noi, turiştii nou-veniţi, în rolul spectatorilor tăcuţi, ceea ce, tocmai datorită mutismului, ne-a mărit acuitatea observaţiei. Chiar şi în zilele următoare constatarea asta s-a confirmat: cînd vorbeşti mai puţin, vezi mai mult. Percepeam ceea ce în alte condiţii poate că nici n-am fi observat; de pildă: lumina era aici mai luminoasă decît la noi în Carpaţi, mai ales acum, după-amiaza devreme. Şi mişcările celor care-ţi ieşeau în cale îţi lăsau impresia unei mobilităţi neobişnuite. Pînă şi schimbul între întrebare şi răspuns era surprinzător de vivace.

Februarie. În ţară avusesem parte de zăpadă şi gheaţă. Aici se anunţaseră, conform calendarului, ploi, dar nici frigul, nici ploile nu şi-au făcut apariţia. Mergeam de-a lungul plajei largi, străjuite de blocuri şi palmieri, înspre sud, unde se distingeau în depărtare contururile vechii Jaffa. Cu pantalonii suflecaţi, călcam desculţi pe nisipul fin şi cîteodată treceam prin rostogolirea ritmică a valurilor. Soarele se afla încă sus; totuşi, era ştiut că aici seara venea pe nesimţite, schimbul de la zi la noapte urma fără preaviz. Aşa şi era cînd urmăream, ca mulţi alţii care hoinăreau pe plajă, mai ales dintre aceia care-şi făceau aici jogging-ul zilnic sau se adunau la o partidă de fotbal, cum mingea de foc se făcea tot mai roşie, ca apoi, în cîteva clipe, să dispară într-o fîşie îngustă de abur la suprafaţa mării...

Beersheva, Omer Poate unii pot crede că „la anu’ la Ierusalim“ înseamnă că, de cum pui piciorul pe pămîntul acestei ţări, să te şi vezi teleportat la Yerushalayim, numit în arabă Al Quds. De ce n-ar ţinti orice strădanie ţelul dorinţei? Un precept eronat, după cum se vede. Prea repede uităm că orice drum al pelerinului duce mai întîi în deşert. Şi nu acordăm atenţie faptului că urcuşul pînă la oraşul situat în munţi trebuie început de jos, de la Marea Moartă, din hăul ei adînc. Aşa am înţeles şi noi: abia acela ce a străbătut prin pustiuri şi depresiuni stadii ale iluminării este demn să intre în Ierusalim. Cine se miră aici că noi călătorim cu autobuzul spre sud ca să ajungem în deşertul Negev?...

Locuinţa gazdei noastre se afla destul de aproape de sinagogă, conform unei reguli străvechi: la casa de rugăciune trebuie să ajungi cu pasul tihnit. Am intrat în sala de cult şi ne-am aşezat într-un rînd de bănci din lateral. Între timp, Inge a urcat în spaţiul rezervat femeilor. Cărţile de rugăciuni care se aflau pe bănci le-am deschis la întîmplare; oricum, nouă, nici cuvintele, nici scrisul nu ne spuneau nimic, doar Marc putea să participe din plin la cîntecele şi invocaţiile rostite în comun. A aşezat corect cartea, aflată în faţa mea – ca măcar dreapta şi stînga, susul şi josul să respecte regula. Cantorul dirija întreaga ceremonie, iar cei prezenţi îi urmau gesturile pentru a răspunde la momentul potrivit, fie vorbind sau cîntînd împreună, aşezîndu-se sau stînd în picioare şi participînd astfel la întregul ritual. Treptat, treptat, în actul acela realizat printr-un schimb, prin armonizarea dintre vocea individuală şi cor, apărea o anumită destindere a forţelor spirituale, care îşi amplificau în acelaşi timp disponibilitatea de a-şi însuşi conţinutul şi substanţa mesajului propus…

Acasă, în living, Marc şedea la un capăt al mesei, Jodi la celălalt, iar părţile laterale erau ocupate de noi, oaspeţii. Amfitrionul se ruga şi cînta, de la celălalt capăt doamna îi sublinia cuvintele, din cînd în cînd, cu un „amin“. Marc turna vin în pocalul său de argint, bea şi turna apoi din acest pocal în cupele celorlalţi. Tăia pîinea, presăra sare pe ea, şi farfuria pe care erau aşezate feliile făcea înconjurul mesei. Înainte de a se servi prînzul propriu-zis, cu diferitele feluri de mîncare, Marc şi Jodi se duceau la chiuvetă şi lăsau jetul de apă să le ude mîinile. „Voi nu trebuie să faceţi asta“, le spunea Marc oaspeţilor. Pînă şi finalul ospeţiei avea un fel de ritual. Un duet, o mulţumire rostită împreună de Marc şi de Jodi, o binecuvîntare ne-a însoţit în seara tîrzie...

Oaze şi deşerturi la Negev

Prinosului de viaţă dintr-o oază îi urmează sărăcia deşertului. Tot ce fusese la Sabat promisiune şi contemplare, duminică a devenit realitate ostilă. Marc era şofer şi totodată un ghid cît se poate de amabil. Deşi a poposit în nenumărate rînduri în deşertul Negev, fie în calitate de chibuţnic, de ajutor sau de observator al acestui areal natural, nu a făcut acum nici o clipă rabat de la răbdarea şi perseverenţa învăţătorului…

Rezervaţia naturală En Avedat, cu clădiri puţine, a fost prima noastră staţie pe drumul spre deşertul pietros al sudului. Zona găzduieşte acum o filială a Universităţii din Beersheva, o unitate de cercetare a ţinutului deşertic. Întemeietorul statului, Ben Gurion, şi-a manifestat totdeauna atracţia pentru această regiune şi de aceea şi-a construit de mult reşedinţa de vară în aceste locuri. Mormintele lui Ben Gurion şi al soţiei sale, construite aici la dorinţa lui, departe de orice pompă urbană, au devenit loc de pelerinaj tăcut şi popas de contemplare pentru grupurile de vizitatori. Accesul la Parcul Naţional ne-a fost blocat de ploaia căzută în timpul nopţii, care a făcut imposibilă trecerea prin valea En Avedat, transformată într-o suprafaţă mustind de băltoace şi noroi. Dar Marc a găsit soluţia ca să putem vedea, cel puţin de a sus, adîncimea hăului. Aproximativ trei sute de metri de abrupt pînă jos, într-o rîpă săpată în masivul stîncos…

Curînd după aceea, am adăstat din nou pe o rampă întinsă între cer şi prăpastie. Dar privirea nu ne-a fost răsfăţată de imaginea unei văi înguste, ci mai degrabă de o groapă ruptă în peretele stîncii. De pe Mizpe Ramon, această înălţime presărată doar de cîteva clădiri, se vedea, privind în jos, parcul natural Makhtesh Ramon, numit şi Krater. ş…ţ Deşertul ca atare atingea aici o pustietate absolută. Ceea ce m-a determinat să fac această apreciere a fost certitudinea că în drum spre Ierusalim, „deşertul“ nu mi se va mai arăta nicăieri cu atîta pregnanţă. Am îndeplinit astfel aici prima condiţie care i se impune pelerinului în drum spre Ierusalim; nu doar că am putut respira o gură de deşert, dar am fost livraţi cu adevărat fiinţei şi nefiinţei – beneficului şi maleficului – care-i sînt proprii. Şi ca dovadă că aşa a fost, m-am împiedicat de o piatră, am căzut cît sînt de lung şi ochelarii mi-au zburat, făcînd un arc prin aer, şi-au aterizat cu bine. Din fericire, n-au avut de suferit nici ei, nici eu. M-am sculat imediat – pustiul însă mi-a dat un semn pre limba lui.

Marea moartă. En Gedi

En Gedi a fost primul obiectiv al călătoriei noastre. O oază, un parc natural ne-a făcut să uităm pentru o clipă dominaţia pietrelor, dominaţia unei materii lipsite de viaţă. Turiştii, plini de însufleţire, şi-au început urcuşul într-o cavernă, în grup sau de unul singur, iar noi am făcut la fel. ş…ţ Ce blînde erau făpturile acelea din neamul marmotelor, aşa-numiţii damani, care se apropiau de vizitatori şi adăstau pe lîngă locurile lor de odihnă, aşteptînd să li se vîre ceva de mîncat în gură. Ce m-a mirat a fost că damanii nu-i priveau pe oameni, ei îşi fereau privirea de aceşti atacatori ai naturii şi chiar ai arealului lor de existenţă, oamenii ăştia care pozau acum în binefăcători. ş…ţ Pe plajă te invitau mesele, băncile, umbrelele de soare, pentru a mai rămîne puţin. În apropierea malului pietros puteai să priveşti în jur, puteai să umbli de colo pînă colo.

De cealaltă parte, munţii – vizaviul iordanian –, la sosirea noastră mai mult bănuiţi decît văzuţi, acum se conturau precis. Monumentalitatea lor îndepărtată şi reflexele apei creau un cadru propice pentru a medita la ce-a fost şi ce va fi; era porunca ce ni s-a dat de a clarifica în profunzime şi de a purifica, pe cît posibil, tot ce ne-ar fi putut îngreuna accesul la Ierusalimul spiritual. Oare nu scăpasem de mînie? Cearta asta sau cearta aia – nu ne mai asmut din urmă ecourile lor? O vrajbă depozitată în suflet – nu ne putem desprinde de reproşurile şi dispreţul nostru?

Aici s-a ivit cu ani în urmă unul care a avut în mare măsură dreptate. S-a şi demonstrat: cine are dreptate vrea şi să-şi păstreze dreptatea. El n-o să accepte obiecţii şi fără îndoială n-am prea avea mare lucru să-i reproşăm dreptăţii sale. Pînă şi aici, stînd cu privirile aţintite asupra mării. Erau atîtea, infinit mai multe şi mai importante decît îndoiala mea; reproşul îmi fusese deja înghiţit de valuri. Şi nu depindea de mine ca să se ajungă la o apropiere, la o aplanare ce nu putea fi realizată decît în lumea ideilor, deoarece omul acela al dreptăţii nu se mai afla printre noi. Ar fi trebuit să-i cerem iertare postum? Nu voiam să-i port ranchiună celui mort, nu voiam să-i diminuez amintirea, făcînd abstracţie de faptul că nu puteam şti dacă ar fi încuviinţat o asemenea unire sau nu. Dar pînă şi acest lucru trebuia chibzuit; cum ar fi reacţionat el în faţa încercării de a înlătura diferenţele? Ar fi marşat la chestia asta? Poate. ş…ţ În vreme ce mergeam încoace şi încolo, pradă gîndurilor, s-a întîmplat ceva ce am observat abia mai tîrziu. Un fleac lipsit de importanţă care-mi aducea mereu în minte gîndurile de împăcare de la ţărmul Mării Moarte. O pietricică mi se înfipsese în talpa unuia dintre pantofii mei, şi la început nici n-am observat-o. Abia cînd un sunet ciudat a început să se facă auzit la fiecare pas al meu pe trotuarele Ierusalimului, piatra mi-a atras atenţia. Era înfiptă atît de bine, încît cu greu aş fi putut s-o scot fără să-mi fac o gaură-n talpă. Curînd însă nici n-am mai vrut să scap de ea. Zgomotul acela l-am considerat un semn. El m-a făcut să înţeleg: nu e deloc uşor să elimini din lume o divergenţă.

Ierusalim

Şi iată-ne deja făcîndu-ne intrarea în oraşul aşezat pe coastele munţilor. Cuvintele psalmistului „Picioarele noastre sînt la porţile tale, Ierusalime“ le înţelegeam astfel. Pentru a ajunge cît mai des în centru, treci prin Poarta Jaffa, pe urmă din nou prin Poarta cu lanţuri sau prin Poarta Damascului. Prin numeroasele noastre drumuri în diferitele cartiere ne loveam mereu de psalmul care ne ura: „Pace între zidurile tale şi fericire în palatele tale!“. Marc ne dăruise cu cîteva zile în urmă o carte de rugăciuni cu traducerea textului ebraic în germană, şi textul psalmului găsit acolo ne tălmăcea fraza germană a lui Luther: „Pace în temniţa ta, siguranţă în palatele tale!“.

Purtam un stigmat la picior – de cînd talpa mea fusese însemnată cu o piatră, cînd atingea caldarîmul, pasul meu scotea un sunet dur. Dar de cele mai multe ori detaliul acesta sonor era acoperit de multiplele zgomote produse de fluviile de vizitatori, de traficul intens şi de multe altele. În special pe uliţele înguste, cu nenumăratele lor prăvălioare, particularul se pierdea în general.

Totuşi, în larma asta a gheşeftului, nu lipseau accentele caracteristice, care se delimitau net de zgomotul de fond. Negustorii ne trăgeau de mînecă, prindeam din zbor şi unele propoziţii rostite în germană: „Am aici de toate... caşmir, şaluri... Salam aleikum, vino să vezi... Guten Tag, ăsta e shop-ul meu... vine-vede, alter FuchsSchalom, nu cumperi? Nu timp? Nu bani? Was machst du? Du, von wo?... Schalom Sabbath...

Drumul Calvarului l-am făcut într-un grup de turişti unguri – accentul limbii ne era familiar din ţinuturile noastre natale, şi ecusonul ghidului nostru, reprezentînd o ramură de măslin, ne-a uşurat orientarea pe Via Dolorosa, înţesată de pelerini. Piatra de la Marea Moartă, din talpa pantofului meu, mă făcea doar pe mine să-mi percep ritmul paşilor. Vedeam cît de greu se tîrau unele femei în etate şi unii bătrîni, sprijiniţi în cîrje sau în bastoane. Unii insistaseră chiar să fie împinşi în cărucioare. În faţa unui asemenea efort, excentricitatea reţinută a mersului meu mi s-a părut o bagatelă. Şi totuşi, din cauza acelei pietricele, mişcarea firească îmi fusese uşor afectată şi a trebuit să dau socoteală exemplar acelui „drum al Calvarului“. La capătul lui se afla Biserica Mormîntului. Un loc straniu, plin de tîlcuri ascunse. Cunoaştere atestată, cunoaştere sperată. Răstignirea lui Iisus şi mormîntul lui. Capele în nişe, capele pe pajişti, capele diferite. Secole se întrepătrund. Ce a fost acum o mie de ani, dar acum un an şi jumătate?

Joachim Wittstock este profesor, cercetător şi scriitor de limbă germană din România.

Selecţia fragmentelor şi traducere de Nora Iuga

Foto: Commmons Wikimedia