Traducerea românească de la Editura Vremea, datorată Ilenei Cantuniari, a eseului despre cruce a lui Vintilă Horia este o surpriză de trei ori plăcută.

Înainte de toate, așa cum sîntem obișnuiți la acest autor de excepție, avem în fața ochilor nu atît un exercițiu de erudiție, ceea ce nu exclude o impresionantă incursiune culturală, cît unul de cugetare. Sîntem invitați în grădina interioară a unei gîndiri căutătoare. În mijlocul exceselor raționaliste ale epocii în care trăia și pe care noi o moștenim fără a fi cu nimic mai înțelepți, mai prudenți, martor direct la transformarea rațiunii în barbarie, cunoscînd personal cele două dictaturi ale secolului XX, lămurit definitiv că entuziasmele tinereții au fost amăgiri, depășind irevocabil orice înclinație către extreme, convins în cele din urmă că toate ofertele de mîntuire terestră sînt în esență diabolice, înrobind și ucigînd omul pe criterii de rasă sau de clasă – Vintilă Horia ajunge la maturitatea etică și estetică deopotrivă. Preocuparea teologală traduce această limpezire caracterizată nu de cunoașterea specifică celor informați, exteriori datelor pe care le dețin pentru o vreme, ci de pasiunea aprofundării celor descoperite interior, în intimitatea sufletească.

Dacă teologia de școală are tendința de a decontextualiza trăirea religioasă, dorind de fapt să ofere eșafodajul credinței, utilizabil de oricine și oriunde, texte precum cel al lui Vintilă Horia intră în categoria jurnalului de bord al unei călătorii personale care vrea, din etapă în etapă, să se convingă de justețea drumului. Or, concret, crucea este instrumentul central, compasul cu ajutorul căruia poți menține drumul drept. Altminteri decît majoritatea teologilor, convinși de evidența mesajului și a purtătorilor săi, de unde și o anumită autosuficiență, autorul nostru pleacă, pe urmele lui Eliade, de la constatarea că sacrul se camuflează, „conţinutul creştin rămînînd fără conţinător“. Iată de ce, Vintilă Horia pledează pentru recuperarea „ezoterismului“, adică a calității călăuzitoare a crucii, sinteză a învățăturii Domnului Hristos.

Nu în ultimul rînd, în contextul mai larg al biografiei autorului și al disputelor cacofonice ajunse pînă la urechile celor de azi, cartea lui Vintilă Horia poate fi citită și drept o tentativă de spovedanie. Or, aceasta este, cum se știe, asemeni anamnezei în medicină, începutul terapiei. Accentele critice ale penitentului, vizînd mai ales istoria intelectuală și artistică a lumii occidentale, reprezintă tot atîtea strigăte de neputință care cheamă la vindecare. Dar nu prin proiecte mesianice sau revoluții, așa cum s-a întîmplat inclusiv în trecutul recent, ci prin asumarea la propriu a crucii. Vintilă Horia confirmă, la rîndul lui, faptul că lupta spirituală este înainte de toate cu titlu personal, că nu ne mîntuim dacă îi convertim violent pe alții, că forța argumentelor noastre stă în chiar viața pe care o ducem. Este sugestivă în acest sens concluzia pe care o trage autorul pe marginea dialogului dintre religie și știință:

„Drama vie a omului de ştiinţă este aceea a unei ultime opţiuni, căci, recunoscînd totuşi existenţa unui Creator şi prezenţa în materie a unei forţe sau a unei energii dificil de definit prin separatismul cartezian, fizicianul, la fel ca biologul, încă prinşi în angrenajele trecutului, sintetizează în loc să sincronizeze. În cursul întîlnirilor mele cu Heisenberg, Bernard Lovell, Lupasco, Gonseth şi alţii, am rămas mereu cu întrebări nerezolvate. Căci faptul că ei au recunoscut sacrul, vreau să spun prezenţa divină, îmi era limpede, iar textele mi-o confirmau întotdeauna, pe cînd aderarea lor la factorul religios ca atare părea să aştepte strădanii noi, sau poate o anumită smerenie pascaliană, pentru a se consolida fără a renunţa, totodată, la necesitatea lor de a se şti la adăpost de orice sentimentalitate, dar şi de orice acuzaţie de trădare faţă de ştiinţa exactă. Ne aflăm în plină încrucișare a sensurilor. De unde și îndemnul de a nu sintetiza, pierzînd esențele odată cu nuanțele, ci de a sincroniza, cîștigîndu-le pe toate și una în plus, cea mai importantă. 

Radu Preda este profesor la Facultatea de Teologie Ortodoxă din Cluj-Napoca.