Actualitatea umple de re­le­vanță temele pe care le dezvolt de ceva vreme în această pagină despre relația dintre domeniul religiosului și domeniul politicului. O mînie blîndă a izbucnit în zilele din urmă în societatea românească din cauza intenției Guvernului de atenuare a legii penale privitoare la fapte de corupție. Modificarea a fost văzută ca o atingere adusă principiului egalității în fața legii, întrucît faptele dezincriminate privesc cu precădere pe deținătorii autorității publice. În plan moral, demersul politic a fost perceput ca o relativizare a poruncii a opta din Decalog (să nu furi). Interpelată de această dimensiune „religioasă“ a protestului, Biserica Ortodoxă Română, urmînd celei catolice, a condamnat fenomenul corupției*, făcînd însă și un apel la pace socială. Cruci, coșciuge, un călugăr protestatar cu crucea în spate atrăgeau atenția în piață, apoi momentele de reculegere păstrate în amintirea morților din decembrie 1989 și din Colectiv, în cele din urmă o pancartă cu un citat de Evanghelia după Ioan – „Fără Mine nu puteți face nimic“ (Ioan 15, 5) – dădeau pieței aerul tare al unor aspirații înalte.

Avem în acest eveniment toate ingredientele pentru a discuta principial condițiile și cauzele unei întîlniri foarte speciale dintre civitas Dei și civitas terrena? Referința la cele două entități conceptuale necesită precizarea planului în care se poartă discuția. Un plan este cel al societății privite ca ansamblu, punctul de privire fiind exterior, dinspre viitor spre trecut, analitic sau descriptiv. Al doilea plan este cel al individului, are o dimensiune morală și angajată, se sustrage precizărilor temporale, include o judecată de valoare și deschide spre acțiune.

Faptul că discuția despre cele două cetăți s-a purtat cu precădere în primul plan, al societății în desfășurarea ei istorică, este cauza principală a confuziilor privitoare la conținutul și acțiunea celor două cetăți. De aceea este importantă în acest context dezvoltarea celui de al doilea plan, căruia i se poate aplica o judecată de valoare.

Augustin deosebește cele două cetăți prin aceea că în cetatea pămîntească omul trăiește după voința proprie, în timp ce în cetatea lui Dumnezeu omul trăiește după voința lui Dumnezeu (CD XIV, 4). Distincția nu e material (trupesc) – imaterial (sufletesc), iar granița dintre cele două cetăți trece prin interiorul persoanei, înțeleasă ca un întreg format din suflet și trup deopotrivă. Deși Augustin folosește metafora Roma-Babilon pentru civitas terrena și Ierusalim pentru civitas Dei, el revine în mai multe rînduri asupra faptului că cele două cetăți nu sînt în competiție în planul istoriei, deși se pot întîlni ocazional, uneori în confruntare. Apartenența individului la o cetate nu exclude o relație cu cealaltă și suportă gradații și fluctuații. Cei care azi se află pe poziții antagonice, mîine s-ar putea reuni în cadrul aceleiași cetăți, în schimb cei care se împărtășesc din același potir s-ar putea să nu se regăsească de aceeași parte la judecată – este finalul cărții I din De civitate Dei. Astfel, civitas terrena nu este condamnată maniheic, de aceea Augustin nu neagă realitatea măreției Imperiului Roman, pe care o atribuie virtuților romane, și vede tocmai în gloria imperiului răsplata lui Dumnezeu pentru acestea. Gloria cetății pămîntești este un substitut pentru cei care nu au acces spiritual la cetatea lui Dumnezeu (CD V). Numai dacă ai ajuns să cunoști cetatea lui Dumnezeu te poți elibera de frumusețile celei pămîntești, de fapt să constați sărăcia și nefericirea ei. Această cunoaștere însă este mai degrabă excepțională și, în orice caz, rezultatul unei metamorfoze progresive. În această dinamică spirituală a ființei umane, cele două cetăți se întrepătrund și traversează istoria împreună.

Viziunea lui Augustin este specifică antichității tîrzii, nu Occidentului, cum este îndeobște perceput. Ea aparține unei lumi, care nu este încă creștinătatea, chiar dacă nu mai este imperiul păgîn. Imperiul sau statul, numit generic Roma, este încă ceva exterior proaspetei conștiințe ecleziale și cu care creștinul nu este obligat să se identifice. O face însă Augustin în numele romanității sale. Din acest punct de vedere, situația secolelor IV-V se aseamănă cu a civilizației noastre. Civitas terrena și civitas Dei își au fiecare logica ei, dar fiindcă nu pot fi despărțite sînt deopotrivă necesare pelerinajului prin istorie.

Revenind la actualitate, situația politică din ultimele zile ilustrează perfect această întrepătrundere, ba chiar mai mult, o potențare reciprocă. Protestul s-a născut din indignarea că o lege penală poate fi modificată pentru a proteja persoane deținătoare ale autorității publice de consecințele acțiunilor lor ilegale – pe scurt, dezincriminarea furtului pînă la un anumit prag valoric. Legea este temeiul însuși al conviețuirii în societate, ea trebuie să distingă între prietenul și dușmanul comunității. Legea este măsura cu care se măsoară conformarea la obiectivul conviețuirii. Schimbarea legii în timpul jocului înseamnă ruperea contractului social. Și nu este vorba de o lege oarecare, ci de una din legile morale universale, cea prin care este respectată integritatea materială a concetățeanului sau aproapelui. Religiosul este la originea consfințirii acestui principiu, tocmai întrucît rolul ei este prezervarea unității corpului social. Cu toate acestea, componenta religioasă a legii nu necesită o dimensiune transcendentă, orice morală filosofică este suficientă pentru a stabili regula. Deci este o afacere care ține exclusiv de civitas terrena.

Dacă analizăm formele în care s-a produs această revoltă descoperim că dimensiunea civică este potențată de o nouă dimensiune, propriu-zis transcendentă. Manifestația este cu totul și cu totul atipică: fără violență, prin relaționare pașnică și prietenoasă cu restul societății urbane, cu marșuri ale tăcerii, aproape procesionale, cu gesturi de solidaritate extraordinare, cu grijă pentru curățenia spațiului. Un comentator politic a numit manifestația o revoluție morală. Manifestanții lasă impresia că vor să convingă, nu să învingă. Toate relatările din piață vorbesc despre pacea și prietenia care domnesc între oamenii strînși acolo. Ei își exprimă dorința de a stabili un context social care să permită, în termenii lui Augustin, exersarea virtuților. Dacă civitas terrena înlocuiește, în mecanismul ei de funcționare, forța prin lege, privilegiile puternicilor prin autoritatea morală a deținătorilor puterii, ea devine un partener al cetății lui Dumnezeu. Gajul întîlnirii celor două cetăți este schimbarea lăuntrică a oamenilor. Prin și înăuntrul oamenilor este Dumnezeu în piață. 

* http://basilica.ro/indemn-la-ruga­ci­une-dialog-si-coresponsabilitate-sociala – „trebuie continuată lupta anti­corupție, iar cei vinovați trebuie sanc­ționați, deoarece hoţia şi furtul degradează societatea în plan moral şi material“. 

Petre Guran este dr. în istorie bizantină al École des Hautes Études en Sciences Sociales, cercetător la Institutul de Studii Sud-Est European al Academiei Române.

Foto: Andrei Ivan