Transhumanța și replierea subalpină dinaintea invaziilor au reprezentat forma noastră tradițională de mobilitate. Cam atît. Sigur, cutare boier moldovean își mai trimitea feciorul la Padova, Cantemir era primit în Academia berlineză, Milescu Spătaru ajungea, ca emisar diplomatic țarist, pînă în China, generația pașoptistă activa la Paris (pe cînd Bălcescu sfîrșea la Palermo), așa cum copiii ardeleni puteau profita, unul la vreun milion, de bursele acordate prin generozitatea unui Șaguna sau Emanuil Gojdu. Regula era însă viața statică, rural-atemporală, de-a lungul căreia omul abia dacă ajungea la cel mai apropiat tîrg de vite, cînd nu transporta bușteni pe Bistrița și sare, pe măgari, către Istanbul. Odată cu aranjamentul politic modern, românii își sporesc neliniștea călătoare și atacă fronturi tot mai exotice, încheiate, să zicem, prin episodul indian al lui Mircea Eliade și prin Andrei Scrima. Am fost însă un popor „așezat“, pîndit de revenirea identicului, ca antipod al „conștiinței istorice“ active. Și tocmai de aceea a cam bătut pasul pe loc, învățați doar cu ale noastre, lipsiți de termenii comparației din care se naște emulația și sporește ambiția colectivă. Am deplîns cu întîrziere pînă și truismul potrivit căruia călătoria e un instrument de cunoaștere. Firește, nu putem modifica acest trecut încremenit în proiecte locale, pastoral-comerciale. Mileniul nostru de imobilitate (cînd noutatea a venit singură spre noi, fără s-o căutăm) rămîne acolo, ca autoportret frustrant. E așadar explicabilă frenezia uriașă cu care ne părăsim azi țara, în căutare de prosperitate, educație bună și viață civilizată. Am trecut de la regnul mineral direct la un soi de erupție dizolvantă, care-i face pe mulți să pună la îndoială capacitatea noastră de supraviețuire. Din România comunistă – ultima ipostază a izolării ca destin – nu ieșea nici pasărea cerului. Din cea actuală pleacă anual circa 200.000 de oameni, după ce s au scurs deja, prin vămile noastre prost asfaltate și înghesuite, vreo patru milioane. Dezastru! – strigă unii. Oportunitate fabuloasă! – clamează alții. Oricum am privi fenomenul, el iese din toate tiparele și statisticile curente în cazul altora (inclusiv al celor scăpați din închisoarea bolșevică, asemenea nouă). Faptul rămîne și ne obligă să reacționăm cumva, pentru a nu confirma sinistru-simpaticul banc despre ultimul plecat, invitat să „stingă lumina“.

BOR a reacționat (adesea mai prompt decît statul român), înființînd mitropolii, episcopii și parohii pentru ultimul val (copleșitor) de români desțărați. S-au înmulțit ele și consulatele, numai că mai încet decît structurile canonice ale Patriarhiei Române în diaspora. Am fost de curînd invitat (la Copenhaga) de către PS Macarie Drăgoi, episcopul român ortodox al Europei de Nord, pentru a interveni cu o reflecție în contextul întîlnirii tinerilor din eparhia sa, care include Scandinavia, Danemarca, Islanda și Groenlanda (căci și acolo s-au aciuat români, lucrători la fabrici de procesare a peștelui). Într-un singur deceniu, acest ierarh tînăr, energic, zîmbitor și mereu pelerin a reușit să formeze parohii (găzduite în general de protestanți sau catolici) unde cîteva sute de mii de români își regăsesc credința, limba maternă și simțul solidarității (atît de rar la noi acasă). Fără aceste ancore spirituale și culturale, comunitățile respective ar fi fost compuse numai din oameni năuciți, ajunși parcă pe altă planetă. Cu ele, toți se simt mai puțin înstrăinați și totodată ajutați să se integreze în lumea aceea bogată și austeră, pragmatică și socialistă, laborioasă și sportivă, transparentă și rece. Am cunoscut în orașul lui Andersen și Kierkegaard o serie de preoți (la fel de tineri ca episcopul lor) care mi-au lăsat o excelentă impresie de tonus misionar și prospețime (de altfel, majoritatea lucrează și în altă parte, făcînd din sacerdoțiu o veritabilă vocație). Sînt tot mai convins că experiența diasporei rafinează ortodoxia românească de azi, vindecîndu-i multe dintre metehnele care o expun atîtor critici în spațiul ei de baștină. Ar fi grozav să-l repatriem pe PS Macarie și să mai trimitem în lume figuri asemenea lui! 

Teodor Baconschi este diplomat și doctor în antropologie religioasă.