Ziua de mîine a copiilor noștri
Cînd m-am decis să devin mamă, am jurat cu sfințenie că voi face totul diferit de cum a făcut mama mea. Uitîndu-mă înapoi acum, nu cred că a făcut ceva atît de rău. Era doar percepția mea de copil, ce avea să vină să se opună regulilor de atunci. Am realizat cu timpul că mama mea a avut doar intenții bune și și-a gestionat rolurile pe care și le-a asumat cum a știut ea mai bine.
De fapt, mai toți părinții au gînduri și intenții pline de iubire vizavi de propriii copii. Toate acțiunile noastre au un scop bine definit și un rezultat în beneficiul copilului nostru. Îi îmbrăcăm mai gros, chiar dacă e cald afară, pentru a ne asigura că nu răcesc. Ne place să vedem că au mîncat tot din farfurie, din dorința de a-i ști hrăniți și cu gîndul să crească tot mai bine. Ne supărăm tare dacă rezultatul este exact invers: copilul a răcit tocmai pentru că era prea gros îmbrăcat și a transpirat prea tare sau poate a dezvoltat o formă de respingere față de mîncare pentru că a primit prea mult, cînd nu era timpul sau ceva ce nu agrea el neapărat.
Încet-încet, ne dorim să vorbească multe limbi străine, să practice toate sporturile și să bifeze toate activitățile ce ne îmbie cu speranța succesului. Vrem să îi știm împliniți și nu vrem să rateze nimic. O limbă străină în minus ar putea face diferența, gîndim în secret, dar cu maximă responsabilitate.
Și oare e rău, e bine? Cum e?
E bine să îi avem pregătiți de viață, dar ar fi indicat să calculăm și prețul. Dacă prețul e mai mare decît beneficiul, eu m-aș opri, măcar să reflectez puțin sau poate puțin mai mult. Știința ne arată că un copil are nevoie, cel puțin pînă în clasele primare, de timp de joacă nestructurată, minimum jumătate din timpul petrecut la școală. Mergînd mai departe, se pare că și pentru adulți recomandarea este asemănătoare. Nu este o precizare întîmplătoare. Oamenii au nevoie să rămînă conectați în familie, acest fapt ajutîndu-i în menținerea sănătății lor emoționale. Cu cît petrecem mai puțin timp alături de familie, cu atît tindem să devenim mai triști, mai anxioși.
Dacă muncim la infinit tocmai pentru a plăti activitățile cumulate ale copiilor, privîndu-i de fapt, de prezența noastră, din nou, aș spune că prețul este prea mare.
Ajungem cîteodată să avem viețile copiilor noștri trecute în agendă, ca orice alt proiect din planificator. E util oare să ne transformăm copiii în proiecte? Și cum acționăm sau reacționăm dacă totuși proiectul nu iese?
Eu cred că este de bun augur să avem planuri și proiecte, pentru a nu cădea într-o altă extremă periculoasă, și anume de a ne lăsa copilul să crească și el pe lîngă casa omului. Că doar crește, nu rămîne pe loc. Adevărat, crește, se face mare și devine adult, doar că dezvoltarea emoțională nu este spontană, precum cea fizică. Pentru a crește emoțional, noi, oamenii, avem nevoie de relaționare, de conectare, de învățare prin exemplu și de susținere. Așadar, cînd vine vorba de o ființă umană, ar fi bine să luăm în calcul și nevoile, și dorințele acesteia, cînd punem bazele „proiectului“.
Parenting-ul vine pentru a-i ajuta pe părinți să facă pace cu ei înșiși, să îi determine să fie cei mai buni oameni pentru propriile persoane. Doar în momentul în care ești cel mai bun om pentru tine, poți fi și cel mai bun om pentru copilul tău. Parenting-ul este o formă de dezvoltare personală pentru părinți. Așa ajungi să te cunoști mai bine, să vezi ce te împinge să ai anumite comportamente, anumite așteptări. Cîteodată prea multe, cîteodată prea puține. Poate e ceva ce mi-am dorit pentru mine și nu am reușit, dar mi-ar plăcea să văd că poate va reuși copilul meu. Poate sînt prea obosit și nu știu cum să îmi gestionez timpul, pentru a-i acorda prezența și susținerea, atît de necesare, copilului meu.
Pentru că nu ne dorim să cădem în nici una dintre aceste extreme, e indicat să ajungem mai întîi la o mai bună cunoaștere personală, apoi la o fină înțelegere a copilului, pentru a da retușul final în marea artă de a fi părinte.
Nu e ușor să fii părinte și nu este greu să pici în diferite capcane. Cursurile de parenting ne ajută să înțelegem de ce e bine să punem limite copiilor și cum să facem asta în cel mai blînd mod posibil. Limitele le dau copiilor sentimentul de siguranță, în special dacă le și explicăm mecanismul lor.
„Aș vrea să folosești furculița și cuțitul doar la masă.“ (Nu pentru că așa vreau eu sau pentru că așa se face, ci pentru că te vreau în siguranță, fără posibile accidente.) Copilul înțelege că mami sau tati știu ce fac și îi vor binele. Cîteodată, cînd entuziasmul este mare, copiii se opun, ba chiar pot ajunge la crize de furie. Atunci e bine să cunoaștem felul în care punem limita cu blîndețe. Ne așezăm la nivelul copilului, îi validăm emoția, dar menținem limita.
„Văd că ești furios! Stau aici cu tine cît plîngi (timpul în care emoția se detensionează), apoi plecăm din parc spre casă (limita).“
Toate emoțiile se validează, pentru că sînt spontane. Nu se trezește nimeni cu gîndul de a fi puțin trist, mai mult furios și o idee fericit. Putem învăța, în schimb, încă de mici, cum să detensionăm emoțiile, pentru a avea comportamente dezirabile.
Pentru a avea un proiect comun cu minunea sau minunile din viețile noastre, e bine să le dăm încredere și multă autonomie. Autonomia nu înseamnă că îi lăsăm să facă ce, cum și cînd vor. Pentru că libertatea noastră se termină de obicei unde începe libertatea altora. Autonomia înseamnă să poți face singur tot ceea ce este corespunzător pentru vîrsta pe care o ai (vîrsta copilului). Asta înseamnă totodată și asumarea responsabilității. Responsabilitatea este abilitatea de a răspunde la o cerință. Cunoscîndu-ne bine copiii, este indicat să le cerem tot ceea ce ei pot face la respectiva vîrstă. Tot ceea ce dăm sub sau peste abilitățile unui copil se numește sub- sau supraresponsabilizare. Vedem cumva, așa cum spuneam la început, copii cărora li se cere prea mult sau copii cărora li se cere prea puțin. Aceste două extreme sînt dăunătoare și deteriorează atît relația părinte-copil, cît și relația copilului cu propriul sine.
Cum știm că am ales sau vom alege cel mai bun proiect pentru copiii noștri? Eu zic așa:
1) Facem pace cu noi, cu fricile noastre.
2) Le creștem copiilor noștri autonomia, ajutîndu-i astfel să aibă și multă încredere în sine. Cînd știi că poți face lucruri, ai și încredere în ceea ce urmează.
3) Să le dăm responsabilitățile potrivite vîrstei.
4) Și nu în ultimul rînd, să îi vedem, să îi auzim și să îi ascultăm atunci cînd ne vorbesc despre pasiunile lor. Îi putem ducem la multe și diverse activități, însă doar cu scopul ca aceștia să aleagă maximum două, la final, pe care să le facă cu drag, inițiativă, încredere și responsabilitate.
Frumusețea acestui proces constă în reciprocitatea acestuia. Cu cît îi vedem mai mult, cu atît ne sînt și ei mai aproape. Sînt mai empatici, ne înțeleg cînd trecem și noi prin stări de tristețe, oboseală sau frustrare și ne vin în ajutor. Copiii nu sînt ființe nemiloase care vor și mai mult, și mai mult exact cînd sîntem noi mai obosiți. De fapt, ei fac asta doar pentru că nu ne cunosc. Nu știu cum arătăm cînd experimentăm anumite emoții, iar ei fac ce cred mai bine în situația dată. Poate fi exact opusul a ceea ce avem noi nevoie. Dar dacă ne arătăm autentici, reali, le explicăm că și noi trecem prin momente grele și că avem nevoie de liniște, de cele mai multe ori primim sprijinul lor.
Revenind la dorința noastră de a deține controlul, în special cînd vine vorba de succesul copiilor noștri, vreau să vă las un citat din autorul meu preferat, Khalil Gibran, care spunea într-un pasaj din opera sa Profetul: „…sufletele lor (ale copiilor noștri) locuiesc în casa zilei de mîine, pe care voi nu o puteţi vizita nici chiar în vis.“
Degeaba facem planuri și proiecte pentru viitorul lor, dacă nu luăm în considerare și ce este potrivit pentru ei. Ne imaginăm că toate aceste eforturi vor determina o zi de mîine excelentă pentru ei. Din păcate, ziua lor de mîine nu ni se arată nouă nici măcar în vis. Nu deținem controlul asupra viitorului, așa că ar fi bine să trăim din plin prezentul, alături de ei și de ceea ce sînt ei azi.
Gabriela Maalouf este specialist NLP (programare neurolingvistică) pentru copii și părinți, psihoterapeut și consilier de dezvoltare personală.
Foto: flickr
