Voldemort pe Twitter?
Cînd romanul Harry Potter și piatra filozofală a fost publicat în 1997 aveam zece ani. Dacă ar fi să dau crezare unui articol citit recent pe un forum de specialitate întreținut de fani și fane (revistele academice de sociologie nu par a fi neapărat o sursă bună de informare pe tema aceasta), faptul că m-am născut în 1987 îmi permite să spun că fac parte din „generația Harry Potter”, deoarece în 1997 personajul Harry Potter era doar cu un an mai mare decît mine.
Avantajul demografic pe care îl am în fața altora de a putea clama apartenența la acest grup select nu a fost însă fructificat pentru că, atunci cînd am luat contact cu universul creat de J.K. Rowling (eram deja în liceu cînd a ieșit primul film), impresia creată era aceea a unei simple povești pentru copii. A trebuit să treacă destul de mult timp, cam pînă pe la vîrsta la care oamenii încep să aibă copii sau măcar un credit la bancă, și să beneficiez de un context social favorabil în care să înțeleg că, de fapt, J.K. Rowling nu este chiar un soi de Pavel Coruț pentru tînăra generație, ci o scriitoare a cărei complexitate literară am subestimat-o într-un mod regretabil.
Cine vorbește însă în prezent despre J.K. Rowling nu o mai face neapărat pentru că are un interes privitor la regulile unui sport precum vîj-haț (nu știu cine a propus această formulă ca traducere pentru „quidditch”, dar nu cred că avea foarte mult spațiu lingvistic de manevră). Sigur, oamenii din „generația Harry Potter” încă urmăresc ce scrie autoarea scoțiană, dar accentul cade, mai degrabă, pe postările și comentariile ei pe Twitter ori pe blog-ul personal. Iar unele dintre opiniile sale au reușit să inflameze spiritele atît de mult, încît nu puțini au fost cei care au comparat-o cu Lordul Voldemort, principalul antagonist și întruchiparea răului din propriul univers ficțional.
J.K. Rowling, monstru moral?
Într-un celebru articol din anii ’80, filosoafa americană Susan Wolf spunea că nu știe sigur dacă în lume chiar există sfinți morali, dar că se bucură știind că în mod cert nu se numără printre aceștia. Pentru Wolf, perfecțiunea morală (dacă este înțeleasă ca sanctitate) nu ar avea cum să constituie un ideal dezirabil al modului în care am defini o viață bună.
A fi cea mai bună persoană posibilă în orice situație (lăsînd deoparte măsura în care acest ideal chiar e tangibil) este un criteriu mult prea exigent deoarece una dintre implicații ar fi, spre exemplu, că timpul pe care l-am petrece exersînd un hobby ar presupune, de fapt, un important cost moral de oportunitate: dacă alocăm timp pentru a deveni pictori mai buni ori dacă ne străduim să învățăm germană, ratăm șansa de a ne dedica aceste momente unui ONG care se ocupă de o cauză nobilă. Nu în ultimul rînd, banii pe care i-am irosi pe un șevalet nou sau pe o aplicație care promite că ne învață o limbă străină în cîteva luni ar fi mai bine cheltuiți hrănindu-i pe nevoiași decît investiți într-un asemenea mod frivol.
Probabil că puțini oameni ar considera-o pe J.K. Rowling un asemenea sfînt moral, chiar dacă am avea puterea să oprim timpul în anul 2018. Pentru mulți însă, pînă în fatidicul 2018, scriitoarea scoțiană nu era departe de acest statut, iar motivele sînt inventariate într-un articol publicat recent de Sarah Wheaton în Politico. De pildă, și-a donat o parte considerabilă din avere, a scris un editorial în care anunța că se bucură să plătească taxe pentru că astfel contribuie la statul britanic al bunăstării și a fost o susținătoare ferventă a Partidului Laburist. Nu în ultimul rînd, mai multe comentarii privitoare la fundalul personalității unor personaje de-ale sale din universul Harry Potter au fost văzute drept dovezi ale agendei sale incluzive, indiferent că ar fi vorba despre identitatea sexuală sau etnică a acestora.
Ambiguitatea privitoare la sanctitatea ei morală a lăsat însă locul unei certitudini în opinia multora dintre foștii săi fani ca urmare a unui like pe care J.K. Rowling l-a dat în anul 2018 unui tweet pe care multe persoane l-au catalogat (corect, aș spune eu) drept transfob. Imaginea ei de monstru moral s-a cristalizat însă de-abia spre sfîrșitul anului 2019.
Dacă pentru acel like Rowling a invocat mai multe scuze, accentuînd natura accidentală a aprecierii, ulterior aceasta s-a implicat cît se poate de activ în dezbaterea privitoare la relația dintre sexul biologic, genul și problema tranziționării (cu precădere a identificării persoanelor cu organe genitale masculine în femei) atunci cînd i-a luat public apărarea pe Twitter unei angajate a unui think-tank care și-a pierdut locul de muncă după ce a afirmat, printre altele, că „un bărbat nu poate să devină o femeie”. Pe lîngă comparația cu personajele negative din universul pe care chiar ea l-a creat, postarea i-a adus imediat și apelativul de TERF (acronimul pentru „trans-exclusionary radical feminist” / „feministă radicală care exclude persoanele trans”) și o serie de apelative care nu pot fi reproduse în acest articol, chiar dacă acceptăm distincția din filosofia limbajului dintre utilizarea și menționarea unor cuvinte.
Punctul culminant a fost atins însă de-abia ca urmare a două postări de pe blog-ul personal care au fost semnificativ mai lungi decît ce poate permite o platformă precum Twitter, în care J.K. Rowling a criticat utilizarea unor formule precum „persoane care menstruează” pentru femeile biologice și a dezvoltat motivele opoziției sale (sau, într-o lectură mai caritabilă, ale scepticismului) în fața activismului trans.
Pentru Rowling, una dintre consecințele neintenționate ale actualei discuții despre raportul dintre sex și gen este potențiala normalizare a unor termeni înjositori pentru femeile biologice, precum și pericolul ca actualul exces de zel să conducă la o lume în care procesul tranziționării să nu mai beneficieze de niște pași instituționali meniți să protejeze integritatea pe termen mediu și lung a celor care s-ar putea să regrete o asemenea decizie luată în tinerețe. În plus, scriitoarea scoțiană atrăgea atenția cu privire la simpla identificare a unui bărbat ca femeie drept un potențial pericol, mai ales dacă ne gîndim la spații care ar trebui concepute drept sigure pentru persoane vulnerabile, precum toaletele pentru femei. În calitate de supraviețuitoare a violenței domestice, Rowling susținea că o astfel de lume este una în care unele femei (biologice) precum ea nu se vor mai simți niciodată în siguranță.
Dacă apelativul „monstru moral” ar fi bine să rămînă rezervat mai degrabă unor figuri precum Hitler sau Stalin, aceasta nu înseamnă că afirmațiile lui J.K. Rowling nu ridică niște probleme serioase, mai ales dacă ne uităm la argumentele ei cu ochii unui filosof antrenat la școala argumentării. Pe lîngă panta alunecoasă pe care Rowling își așază poziția, textele ei tind să ignore dimensiunea metafizică, sociologică și antropologică a discuției contemporane despre sexul biologic și genul, discuție suprapusă, de altfel, pe un întreg corpus științific în care se validează, dincolo de orice urmă de îndoială, existența disforiei de gen.
Pe de cealaltă parte, a atrage atenția asupra faptului că procesul tranziționării (mai ales dacă vorbim despre adolescenți și adolescente) ar trebui să se petreacă într-un cadru formal mai robust nu te face, cu necesitate, transfob.
O altă lecție pe care o putem extrage de aici este aceea că, atunci cînd validăm apelul la sentimente în argumentele pe care le aducem pe Twitter, nu ar trebui să ne mirăm atunci cînd altcineva o să facă același lucru încercînd să ne convingă de faptul că ne înșelăm.
Too big to cancel?
În lumea finanțelor din SUA există o expresie cu care mulți ne-am familiarizat, cel puțin în contextul Marii Recesiuni din 2008. Despre unele mari organizații bancare, cu importanță sistemică în viața economică a Americii, s-a spus că sînt „too big to fail” și că, de aceea, ar trebui salvate prin injecția de fonduri publice.
J.K. Rowling nu este „too big to fail”, dar este „too big to cancel”. Reacțiile virulente provocate de postările ei pe Twitter ori pe blog, precum și o campanie de „linșaj” social în mediul online, i-au știrbit în mod vădit reputația (mai ales că și actorii din filmele seriei Harry Potter s-au raliat acestei mișcări), însă poziția privilegiată în care se află nu o transformă, cu necesitate, într-o victimă a ceea ce, în limba română, a fost tradus drept „cultura anulării”. Rowling continuă să scrie cărți și să fie publicată la edituri importante, filmele ale căror scenarii o au ca autoare continuă să fie produse și își menține prezența pe Twitter ori pe Facebook.
Chiar dacă scriitoarea scoțiană este „too big to cancel”, situația îmi pare a fi, în continuare, o dilemă morală genuină chiar și pentru un liberal moderat. Atunci cînd o persoană influentă se folosește de poziția sa privilegiată pentru a transmite un anumit mesaj, există un risc ca o parte a opiniei publice să preia în mod necritic afirmațiile acesteia.
Pe de cealaltă parte, mediul online ne-a „șlefuit” tuturor o personalitate semnificativ mai țîfnoasă, în care orice derapaj, oricît de mic, trebuie sancționat (uneori chiar și disproporționat). Riscul major, atunci cînd credem că ar trebui să fim imuni la criticile din exterior și că putem spune orice fără vreun pericol de a fi sancționat, fie și simbolic, este că vom tinde mai des să fim lipsiți de smerenie epistemică și de empatia necesară pentru a înțelege impactul pe care cuvintele noastre l-ar putea avea la adresa unor minorități vulnerabile.
Pe de cealaltă parte, un climat în care dezacordul de bună-credință este blocat de unele teme care au statutul de tabu este unul în care, așa cum ar spune John Stuart Mill, căutarea adevărului ar deveni mai degrabă o profesiune de credință, un simplu exercițiu dogmatic. A-ți dori să trăiești într-o lume în care J.K. Rowling are dreptul să-și exprime opiniile nu este dezirabil doar pentru că a fi un absolutist pe tema libertății de exprimare este un bine în sine, ci pentru că doar într-un asemenea context ideile respective pot fi criticate și, în felul acesta, am putea fi mai aproape, dacă nu de adevăr, măcar de opinii mai bine întemeiate.
Nu în ultimul rînd, un alt beneficiu al cultivării libertății este acela că, în lipsa unui asemenea climat, vom afla mai puține lucruri despre ce cred cu adevărat oamenii din jur. Nu cred că e dezirabil să ne așteptăm de la artiști să fie întotdeauna modele morale (darămite sfinți morali), dar mă bucur cînd știu ce gîndesc despre teme pe care le consider importante. Și mă bucur că, de multă vreme, m-am decis că Roger Waters nu o să merite vreodată banii mei.
Radu Uszkai este asistent universitar în cadrul Departamentului de Filosofie și Științe Socioumane, ASE București, și membru al Centrului de Cercetare în Etică Aplicată, Universitatea din București.
