Viva la revolución!
S-a întîmplat la un moment dat ca dozatorul Tec, cu toate minunăţiile lui verzi, rozalii, gălbui, oranj care adăposteau tot atîtea arome năucitoare de kiwi, zmeură, ananas şi mango, să treacă într-o nedreaptă părăsire, să fie ocolit sistematic, să ajungă batjocorit în chiar toiul zilelor de vară. Nu, nu era vina lui. Şi nici a concurenţei mîrşave. De fapt, dacă stau bine să mă gîndesc, momentul în care dozatorul a încetat să mai strîngă oameni prin preajmă avea să se întîmple ceva mai tîrziu. Ca să înţelegeţi că nu aveam nimic personal împotriva lui (şi cum, Doamne, să fi avut, cînd paharul cu kiwi corespundea întru totul unei imagini ideale despre a opta minune a lumii) trebuie să vă mărturisesc că şi eclerurile, savarinele sau guma de mestecat au întîmpinat aceeaşi soartă. Nu are nici un sens să căutaţi explicaţia în vreo teorie legată de E-uri sau, mai ştiu eu, să aruncaţi vreo pisică în incinta laboratoarelor de prăjituri. Nu. La fel de bine cum un kiwi sau, de ce nu, o surpriză Cin-Cin sau Final se confunda cu minunea numărul opt, Greatest Hits-ul volumul 2, al formaţiei Queen pe care speram să găsesc "The Show Must Go On" se transformase peste noapte în minunea numărul unu. Sper să fiţi de acord că, atunci cînd ai de-a face cu numerotarea unor minuni, numărul unu va avea mereu întîietate în faţa numărului opt. Aşa gîndeam şi eu. Numai că în privinţa minunii numărul unu lucrurile se arătau ceva mai complicate. Ca să intri în posesia celei mai de seamă minuni a lumii trebuia operat un sacrificiu. În consecinţă, minunile inferioare, inclusiv cele de la dozator, era musai să fie sistate. Chiar şi fără "The Show Must Go On", "I Want to Break Free" şi "Who Wants to Live Forever" meritau osteneala. Partea proastă cu cea mai de seamă minune a lumii e că, odată cu timpul, îţi creează un soi de dependenţă, o fascinaţie în faţa căreia ţi-e greu să rezişti, o stare vrăjită care sfîrşeşte prin a-ţi înlocui cu totul minunile de rang inferior. Sînt convins că orice minune numărul unu are efectul acesta pentru că, altfel, s-ar contrazice pe ea însăşi şi nu s-ar mai putea numi o minune numărul unu. Cît priveşte "The Show Must Go On", răspunsul era simplu: era de-ajuns să-mi cumpăr Innuendo şi totul se rezolva. Cel puţin aşa credeam atunci. Pentru că, nu mult timp de la tărăşenia asta, am descoperit într-un Braşov nemţesc că nu Queen, ci Jon Bon Jovi cu Blaze of Glory era locul întîi în topurile europene. Şi mai trebuia să aflu şi cum sună Metallica, şi "Wind of Change" mă făcea să plîng, şi tocmai apăruse o formaţie americană care suna devastator şi se numea, simplu, Nirvana. O căruţă de bani. Iar eu mă îmbolnăvisem de-a binelea. Nu doar că ascultam muzica, ci o devoram nesăţios, hrăpăreţ, o sfîşiam, mă hrăneam voluptuos, pierdut iremediabil prin grămăjoarele cu casete care se transformau încet, dar sigur, în turnuleţe, ziduri şi palate cu discografii complete. Nu încercam să înţeleg ceva, ci mai degrabă sufeream de o abandonare totală în faţa unor energii, ritmuri şi respiraţii care mă invadau, mă absorbeau, îmi excitau simţurile, îmi dictau stările. Şi, mai presus de toate, aveam tot timpul din lume ca să mă desfăt zile întregi cu un Pearl Jam sau mai ştiu eu ce "Black Dog" - Led Zeppelin. Iar timpul acesta aducea bine, neînchipuit de bine, cu cel mai dulce răsfăţ din lume. Se întîmplase o revoluţie Iar revoluţia asta, alta decît cea din '89, aparent diferită de toate revoluţiile care au legătură cu oamenii şi dictaturile, era una prozaică, mică, meschină, dar, în fine, revoluţie. Includea şi un format. Iar el se numea (numeşte) simplu şi lipsit de orice fel de rafinament lingvistic, MP3. Ce va să însemne asta, nici pînă în zilele de azi nu am încercat să aflu. MP3-ul e o chestie suficientă sieşi ca să nu-ţi mai baţi capul cu ea. Ca şi cum ai fi botezat Costel. Nu cunosc suficienţi oameni care să se întrebe ca va fi însemnînd un Costel. După mine, un Costel nu poate fi altceva decît un Costel. La fel şi MP3-ul. E de ajuns să existe un calculator, reţeaua de Internet e optativă, ca să ştii că pe lume există un mic chichirez care le permite melodiilor să se comaseze, să ocupe un spaţiu electronic mai mic, astfel încît un CD (să zicem de 10 mii de lei bucata) să nu mai adăpostească douăzeci de piese, ci, dintr-o dată, cel puţin o sută - opt sau zece albume la un loc. Iar o sută, fie ce-o fi, înseamnă deja o problemă. Dacă spaţiul unei melodii, odată comprimat într-un Costel de MP3, pare un lucru rezolvat, timpul, cele 3'25'' de "Drumurile noastre", rămîne acelaşi. Nu e tocmai uşor. Pe un astfel de CD în format MP3 se ascund vreo cinci, şase, zece ore de muzică. O cantitate enormă la care urechea, chiar obişnuită cu minuni, începe să cedeze, să se plictisească, să i se facă lehamite, să ţiuie şi să se retragă în somnolenţă. Iar ajuns în punctul ăsta e un pic trist. Şi chiar grav. Mai întîi de toate pentru că trebuie să te dezobişnuieşti de o groază de chestii. Să asculţi un CD cap-coadă. Să nu te repezi (boală grea) la albumul imediat următor, odată ce l-ai dat gata pe cel de dinainte. Să faci faţă unei cantităţi uriaşede muzică. Să nu te rătăceşti prin jungla asta. Să fii în stare să selectezi. Să mai faci şi pauză. Să te gîndeşti de două ori înainte de a descărca ceva de pe Internet. Iar aici, ar mai trebui adăugate cîteva lucruri despre acea revoluţie a formatului MP3. Pentru că o revoluţie, fie ea şi muzicală, nu se poate limita, linişti, încheia, cu simpla invenţie a unui giumbuşluc. Ea atrage după sine un val de consecinţe, conştiinţe, cunoştinţe, întocmai ca povestea aceea plicticoasă şi pilduitoare cu bulgărul de zăpadă pornit de pe un deal spre vale. Nu e mare filozofie şi nici un raţionament logic prea complicat. De fapt, e chiar la mintea cocoşului: dintr-odată, CD-ul acela cu doisprezece, paisprezece piese (caseta a fost condamnată de istorie la moarte lentă prin praf şi uitare) devine imaginea îmburghezirii şi a îmbuibării. Se naşte un fel de luptă de clasă. Cine ştie răspunde În practică ar arăta cam aşa: de ce să se lăfăie formatul clasic şi să ocupe inutil un ditamai spaţiul, cînd în aceeaşi locuinţă (a se citi CD-ul) pot încăpea cu uşurinţă atîtea alte fiinţe melodioase? De ce un simplu album, fie el şi original, costă o căruţă de bani, cînd pentru o ditamai discografie completă în format MP3 sînt suficiente o conexiune bună la Internet şi un program de share? De ce spaţiul înavuţiţilor şi al industriei muzicale, cel cu doisprezece, paisprezece piese (track-uri), trebuie să fie mai presus şi mai nobil decît al MP3-ului? De ce aceste track-uri sînt singurele legale şi de unde trufia de a povăţui (uneori şi de a ameninţa) proletariatul să cumpere albumul original? Cum poate accepta un om nevoiaş să cumpere un CD, cînd îl poate avea pe gratis printr-o simplă mişcare de mouse? Cum? Un lucru este sigur, bătălia de abia a început. Iar revoluţia va fi greu, dacă nu imposibil, de înăbuşit de industria muzicală. Ca să nu mai vorbesc de apelurile muzicienilor la conştiinţa fanilor care vor avea soarta tuturor acelor gesturi retorico-patetice. Adică o soartă tristă cu un randament zero. Dacă există un loc în care revoluţia comunistă e pe cale să izbîndească, atunci este clar că numai despre piaţa muzicală poate fi vorba. Să luăm de pildă programul de share. Aici, şi nu în altă parte, se întîmplă acel fenomen - i-am putea spune magic dacă nu ar fi cît se poate de real - prin care feluriţi cetăţeni, posesori a kilometri de MP3 pătraţi de muzică, pun la dispoziţia doritorilor, într-o camaraderie frăţească, străină de prejudecăţi sau partizanate, toată bogăţia lor. Ar putea fi vorba despre un imens CAP, o tarla comună şi perpetuă în care fiecare îşi păstoreşte vitele în folosul public şi al său, le înmulţeşte permanent şi le dăruieşte fără să le piardă, adună Tudor Gheorghi şi Mirabele Dauer, se pune în temă despre rase ca Tricky sau Portishead, fără să existe zi şi noapte ranchiună sau simţ al proprietăţii, ci doar un calculator care, odată închis, dispare pentru cîteva ore din ochii celorlaţi. Un program ca dc++ este probabil singurul loc în care morala creştină "Dăruind vei dobîndi" îşi găseşte o împlinire practică şi imediată pentru că nimic din ceea ce ai împărţit nu a dispărut de la locul lui şi, la fel ca la nunta din Cana Galileii, o colecţie de doar zece albume se poate transforma, într-o singură zi, într-una de peste o mie. Înălţător, dar înspăimîntător Nu pentru că din ce în ce mai puţină lume se va învrednici să-şi cumpere un album original, destabilizînd astfel edificiile unei industrii muzicale şi bunăstarea unor artişti care vor fi obligaţi să se reprofileze spre spectacole live, ci pentru că muzica astfel dobîndită, în cantităţi uriaşe şi fără sacrificii tip dozator Tec, îşi va pierde treptat sensul şi parfumul, va fi imposibil de ascultat cu acelaşi răsfăţ auditiv, atît timp cît noutăţile vor apărea la un simplu click, mereu altele şi altele, imposibil de cuprins şi de strunit, tentante şi accesibile, într-un fel de frenezie fără cap şi coadă care aglutinează spontan Roger Waters şi Liviu Guţă, Death In Vegas şi Pasărea Colibri (jur, am intrat în programul unui respectiv care ţinea lucrurile astea laolaltă), într-un soi de goană frenetică de nestăvilit în care "Blue Velvet" - Bobby Vinton - va fi ascultată cel mult o dată pentru a sfîrşi într-un folder gigantic botezat, fără speranţă, Oldies. Ca toate revoluţiile, şi aceasta, a MP3-ului, va avea un final. Bănuiesc că va fi unul destul de puţin glorios, asemănător cu al tuturor marilor imperii, condamnate la extincţie din cauza exceselor şi a suprasaturaţiei. Vor veni vremuri în care muzica va plictisi şi zău dacă îmi pot închipui cum va mai arăta. Sincer să fiu, nu-mi doresc să prind vremurile acelea. Mi-e de ajuns să ştiu că în momentul ăsta orice puşti de clasa a VII-a are în calculatorul lui mai multe melodii decît am reuşit eu să strîng vreodată.
