Visul automatelor şi fetişul muncii

Omul este un animal contemplativ și leneș, fiind singurul animal care are o problemă cu timpul și finitudinea vieții. Spre norocul lui, aceste gînduri îl chinuie rar, în cea mai mare parte din timp omul merge de colo-colo, face și desface, idiosincrazic și redundant, ca o automată, ca toate primatele din univers. Contemplîndu-se, își dă seama totuși că procesul continuu al facerii lumii în cazul său e unul chinuitor: noi, omul, sîntem primele animale (auto)domesticite spre muncă, noi trebuie să muncim spre a fi. „Ce văd însă, în afară de pălării și straie, sub care s-ar putea ascunde niște paiațe automate?“, se întreba Descartes, bîntuit de demonul îndoielii. Uzul cuvintelor îl dă de gol pe om, credea acesta, dar avansul de astăzi din tratarea computațională a limbajului natural și recunoașterea vorbirii face ca și mașinile să rostească cuvinte, însă, așa cum preciza filozoful francez, nu vor putea „răspunde cu sens la tot ce se vorbește în prezența“ lor sau nu pot „dovedi că gîndesc ceea ce spun“. Noi sîntem automate cu suflet rațional, suflet care nu se poate produce mecanic de către om, tranșează Descartes; merg mai departe: drama noastră e că sîntem automate cu suflet care trebuie să muncească.

Valul automatizării, și astfel al trecerii într-un regim algoritmic al muncii, bazat pe învățarea automată a mașinilor și pe capacitatea de a produce cunoaștere din date nenumărate, aduce promisiunea că vom redeveni automate cu suflet care nu vor mai fi vreodată puse în situația de a mișca vreun deget. În egală măsură, este coșmarul excluderii din (exploatarea prin) muncă. Roboții de mîine îi vor înlocui pe lucrătorii de azi și, cu puțin noroc, chiar și pe șefii lor. Rămîn în cursă doar circulația capitalului și mijloacele de producție, iar noi vom privi umiliți și obidiți, din fața ecranelor, acest spectacol sinistru. Două scenarii ale unui viitor utopic sau distopic, după gust și credințe bine înrădăcinate. Ambele scenarii își găsesc profeții, vizionarii pregătiți să ofere consultanță, pe bani peșin, nu în cripto-monedă, pentru acest moment al crizei și tranziției. E plin Internetul de chestionare, teste și verificări pentru cei care vor să afle dacă meseriile lor au vreun viitor. Și chiar dacă există un viitor, mitul automatizării nu lasă pe nimeni indiferent. Înmulțirea roboților va avea ca efect nu numai devalorizarea multor activități umane, dar și o schimbare a atitudinii față de muncă și de rolul ei economic. Prosperitatea și progresul nu mai țin de productivitatea umană. Totuși, ce a rămas omului de făcut?

Munca este viciul în care a picat omenirea vrăjită de progres, spune Paul Lafargue, socialist francez uitat astăzi, în Dreptul la lene, un manifest publicat în 1880. Dragostea de muncă este capcana întinsă proletarilor care se aventurează în vortexul capitalist pentru o viață mai bună. Supraproducția merge mînă în mînă cu supraconsumul, iar toate acestea se fac prin efortul și timpul excesiv de lung dedicat muncii lor. Fără a mai aștepta dispariția claselor sociale, Lafargue vede soluția: scăderea orelor de muncă prin extinderea activității mașinilor și trecerea proletariatului de partea burgheziei în activitatea de supraconsum și risipă. Modelul venea din America: în locul aratului cu plugul care scoate untul din om, țăranul Vestului american pune mașina la treabă și el stă, „liber și leneș“, cu pipa n gură, privind aiurea-n zare. Ce viață vrem? – se întreabă ginerele lui Marx. Una bovină, ca-n Franța, care a trădat idealul egalitar al revoluției, sau una lipsită de griji?

Homo laborans – Homo faber

Întreaga discuție de astăzi despre a doua revoluție a mașinilor ar trebui să se îndrepte către natura muncilor și cum acestea îl disciplinează și normalizează pe om. Automatizarea, roboții și așa-zisa Inteligență Artificială deja provoacă o dislocare a echilibrului întotdeauna fragil dintre muncă și capital, dar nu decurge de aici cu necesitate decăderea într-o dominație tehnologică a omului. Munca nu este o valoare în sine, ne avertizează nu numai socialiștii ca Lafargue, dar și liberalii contemporani lor; ea este doar un mijloc atît pentru producție (care asigură supraviețuirea și chiar înavuțirea, în unele cazuri), cît și pentru creația de sine. Munca îl face pe om, dar nu toate muncile nasc existențe sociale fericite. Astfel, problema nu este automatizarea, ci cum selectăm acele activități „dezumanizante“ care merită lăsate la mîna mașinii. Dispariția muncilor umane nu este intrinsec greșită. Muncile repetitive, lipsite de elemente creative, muncile grele care prezintă riscuri mari, muncile care nu aduc satisfacție, ci boală, muncile „mecanice“, înrobitoare – acestea, dacă dispar, nu ar deranja pe nimeni. Desigur, dacă acei oameni vor fi invitați la masa (supra)consumului. În egală măsură, sînt meserii, profesii și activități care dau sens existenței umane. Dacă le-am lăsa în grija algoritmilor și rețelelor neurale am sărăci omenirea de experiențe formatoare și, după cîte deja vedem, am crea și mai mari inegalități. Ieșirea de sub canonul divin – „cu sudoarea frunții tale îți vei mînca pîinea“ – nu se face doar prin automatizare. Viața bună nu este una lipsită de activitate, ci una în care munca duce la înfăptuire și împlinire, la expresie. Cu alte cuvinte, împrumutate de la Hannah Arendt, homo laborans trebuie să devină homo faber.

Viața bună este imposibilă fără proprietate, afirmă Aristotel în Politica, dar această proprietate însemna pentru Stagirit doar o colecție de instrumente prin care se produce viața bună, nu ceva valoros în sine. Proprietatea, precum munca, funcționează ca instrument, nu ca scop. Printre unelte din cutia proprietății din epoca sa găsim și sclavii. Chiar dacă sclavia era o condiție „naturală“ în care pot pica sau naște oamenii, Aristotel nu poate să nu remarce cît de inutilă ar fi fost aceasta într-o lume în care ar exista automate. Într-o lume în care „suveicile ar țese singure și plectrele ar cînta la cithară“, precum statuile mișcătoare ale lui Dedal sau trepiedele lui Hefaistos, meșteșugarii n-ar mai avea nevoie de ucenici și nici stăpînii de sclavi. Proprietatea sclavilor e necesară pentru că, deocamdată, acțiunea productivă nu este automatizată. Dacă am scăpa de aceste griji, am fi toți oameni liberi făcînd filozofie, politică și comerț pe Mediterana.

Să fie chiar așa? Hegel, monstrul din Jena, începe, la tinerețe, prin a susține caracterul transcendent al muncii și astfel denunță utilizarea mașinilor. Pe drumul maturizării, scriind la Fenomenologia spiritului, acesta exploatează ideea, care a obsedat de atunci gîndirea occidentală, unei dialectici Stăpîn-Sclav (Herrschaft und Knechtschaft) în care munca, adică transformarea naturii în lucru urmînd dorința stăpînului, este esența co-dependenței celor doi. Munca pe care sclavul o duce este o eliberare din teroarea și dominația stăpînului, dar nu este o recunoaștere. Doar lupta, chiar cu prețul vieții, poate aduce libertatea și recunoașterea ca egal. Spre finalul carierei, în Principii de filozofia dreptului, Hegel privește munca prin elementul său „universal și obiectiv“, adică abstracția. Această abstracție duce atît la diviziunea muncii, care naște co-dependența oamenilor, cît și la capacitatea de a o „mecaniza“. Următorul pas e clar: abstracția muncii – pe care noi astăzi o vedem în acțiunea algoritmilor și a învățării automate – „îngăduie în cele din urmă omului să se dea la o parte și să lase mașina să îi ia locul“. Mult mai gravă decît dispariția proprietății este obsolescența omului.

Sîntem prinși în profeția lui Hegel. Problema viitorului nostru nu ține de schimbarea tehnologică, ci de presupozițiile pe care le avem în înțelegerea politică a acestei schimbări. În loc să presupunem munca și proprietatea ca elemente constitutive ale existenței umane, am putea să imaginăm un alt vocabular al existenței și o altă ordine instituțională. Una în care timpul liber și creația de sine, tocmai ca proces al conștiinței care nu se poate petrece fără Celălalt, să fie posibile pentru că redistribuim – de exemplu, printr-o taxare adecvată și asigurarea unui venit minim garantat – beneficiile automatizării. O existență în care, așa cum spunea poetul Richard Brautigan în 1967, „we are free of our labors / and joined back to nature, / returned to our mammal / brothers and sisters, / and all watched over / by machines of loving grace“. Totuși, sîntem pregătiți să contemplăm fiecare pe noi înșine, natura și lumea, într-un timp anistoric în care nu mai avem nimic de înfăptuit? 

Constantin Vică este lector universitar la Facultatea de Filozofie și cercetător la Centrul de Cercetare în Etică Aplicată, Universitatea din București.

Foto: flickr