Visul american este şi visul francez?
Mecanica de bază a presei ca sistem de comunicare şi informaţie e aceeaşi, indiferent de greutatea subiectului: evenimentul de azi, incandescent, îl pietrifică pe cel de ieri. Povestea lui Barack Obama preşedinte, aşa cum s-a văzut ea în mass-media din Franţa, vine să întărească această logică a sistemului, cu exasperanta sa eficacitate. Cu bune zile înaintea alegerilor din America, principalele posturi concurente de televiziune, canalul privat TF1 şi cel public France 2, dar şi radiourile, s-au mutat cu surle şi trîmbiţe la Chicago sau la New York, reporterii lor au împînzit statele Americii, pentru a participa, nu fără un anumit orgoliu mediatic, la reflectarea amplorii unui eveniment care se anunţa istoric. Nu şi-a pus nimeni problema cu ce costuri, mai ales pentru posturile publice, într-un peisaj mediatic suprasaturat de vestea recesiunii economice. Acesta e, de fapt, şi marele subiect pietrificat dintr-odată de mass-media franceză, criza economică, întinsă ca o plagă dinspre continentul american, dar îngheţată pentru a onora incandescenta Americă revoluţionară. Înainte de Obama, Franţa nu vorbea decît despre "alimentarea" băncilor private de către stat, de un trader care în anii â90 s-a săturat de speculaţii financiare şi s-a făcut... călugăr, de revenirea cămăşilor sobre, de doliu, în costumaţia agenţilor bursieri, indecent coloraţi pînă mai ieri... Alegerile din Lumea Nouă au scos paietele de pe vechiul continent. În Franţa, unda de şoc a fost totală: "un preşedinte american de culoare e un fel de cădere a Zidului Berlinului" s-a decretat pe toate canalele, convinse deodată că negritudinea nu mai opacizează ecranele. Excepţionala fervoare mediatică în jurul alegerii lui Barack Obama a lăsat însă un gust paradoxal, de un peu trop, într-o ţară reputată, poate pe nedrept, pentru antiamericanismul ei. Cu atît mai mult cu cît, a doua zi, au fost editorialişti care au simţit nevoia să puncteze: "Barack Obama a cîştigat nu în ciuda culorii pielii, ci graţie acesteia". Jubilaţia meseriei e fără egal: jurnaliştii se opintesc să umfle, astăzi, spectaculoase baloane de săpun, tocmai pentru ca mîine să poată dovedi că au şi acul pentru a le putea sparge. Sub cinismul din logica meseriei care se dovedeşte exemplar, indiferent de scara istorică a evenimentului, e de văzut, poate, şi altceva. În ţara lui Sarkozy, care, ca ministru de Interne, numise în 2005 primul prefect musulman din Franţa, îndeplinirea unui vis american are aerul de a fi furat francezilor ceva ce nu aveau curajul să numească drept propriul vis. Pour une fois, Franţa îşi permite cu greu să treacă la alt subiect. Paris, decembrie 2008
