Vina și pandemia
Anul acesta, de Duminica Slăbănogului, în plină pandemie, străzile pustii urlau surd a apocalipsă. Ne-am dus totuși la o biserică din București, unde ne-am așezat răsfirați în curte, păstrînd regulile de distanțare impuse de autorități, și ne-am rugat fiecare ca Dumnezeu să fie milostiv cu slăbiciunile noastre. Predica părintelui a venit însă ca un trăsnet peste starea noastră isihastă. Cu autoritate sacerdotală și cu o voce puternică, expresia unei circulații sanguine perfecte, a declamat că pandemia este rezultatul păcatelor noastre, chiar dacă vine din China. Sîntem vinovați și Dumnezeu ne-a pedepsit. Păcatul implică vină, iar vina cere o pedeapsă, cam asta a spus. Simplu, matematic, cazuist, predictibil și bineînțeles ușor asimilabil de către dreptcredincioși. Speriați de concluziile părintelui, ne-am aciuiat în curtea unuia dintre noi, am deschis o butelcă de vin roșu Ovilos și am purces la consacratul nostru simpozion (syn – împreună, pino – a bea), evident, respectînd regulile sanitare. Personajele simpozionului sînt descrise în funcție de ce înseamnă păcatul pentru ele: pentru Cristi (Cr) – eșec existențial, pentru Ion (I) – viața moartă, pentru Mihai (M) – trecerea pe culoarea roșie a semaforului, pentru Clement (Cl) – o abatere morală cu reverberații incidentale.
Cr: Dragi sympotes, apăsați de această stare apocaliptică provocată de pandemie, dar și bulversați de predica tăioasă a părintelui, aș vrea să vă propun ca subiect de dezbatere vina. Ce este vina, cum apare, cît ține de regula morală și cît nu, este ea un sentiment, o stare dincolo de morală, care este legătura dintre păcat/greșeală și vină în fața lui Dumnezeu, care este legătura etiologică între vină și pedeapsă, este sau nu afectată majestatea lui Dumnezeu prin păcatele/greșelile noastre, cine ne impută vina, oamenii, Dumnezeu, conștiința noastră? Iată cîteva întrebări care nu pot avea răspunsuri inginerești, de genul celor ale părintelui de azi. În manualele clasice de teologie se vorbește foarte mult despre păcatul protopărinților noștri, Adam și Eva, numit păcatul strămoșesc, despre vina care rezidă din acesta și despre pedeapsa dată de Dumnezeu pentru acesta. Observați lanțul cauzal păcat/vină/pedeapsă. Numai că Părinții Bisericii nu au interpretat așa inginerește păcatul strămoșesc, ci au subliniat că este vorba de o rupere a relației vii cu Dumnezeu, despre o abatere de la calea spre desăvîrșire. Dumnezeu nu s-a simțit lezat de căderea protopărinților, asta o văd cei care insistă pe o viziune justițiară a acestui moment. De aici, aș pune pe tapet prima idee, anume că păcatul este o abatere de la calea împlinirii noastre ca oameni, iar vina este starea existențială a acestei rupturi. Vina e un fior al morții, mai bine zis al nefiindului (to me on).
I: Toate aceste alegații își au sursa în ideea greșită, eretică, de fapt, că Dumnezeu este autorul răului. Așa cum scrie Dionisie Areopagitul, răul nici măcar nu are ipostas, ci este un paripostas (cuvînt dionisian care vrea să spună că stă pe lîngă alt ipostas), adică nu are substanță, ci este o pervertire a binelui. Răul este nimic, Dumnezeu nu poate fi autorul nimicului, de aceea Vasile cel Mare are o lucrare cu un titlu sugestiv: Că Dumnezeu nu este autorul răului. Apoi, a ne imagina că Dumnezeu este un fel de contabil suprem care notează păcatele noastre și apoi, în funcție de vină, dă și pedeapsa cuvenită, este împotriva esenței creștinismului. Păcatul strămoșesc a fost o abatere de la calea către Dumnezeu și nu se moștenește, cum greșit credea Bernard de Clairvaux. În plus, aș fi de părere că cea mai mare greșeală teologică este să consideri păcatul strămoșesc ca centru al istoriei omenirii. Centrul este unirea omului cu Dumnezeu prin Întruparea Fiului Lui. Nu există vină moștenită deci.
Cl: Haideți să coborîm pe pămînt, că aici avem de rezolvat multe ecuații. V-ați cantonat în explicarea vinei din punct de vedere teologic. Să vorbim despre vină în sensul general și apoi ajungem și la sfinți. De la pămînt la cer, nu invers. Ce înseamnă greșeală? O abatere de la o regulă, stabilită de societate, de oameni, de Biserică. Ce este vina? Este acel sentiment care urmează greșelii sau gîndului la greșeală. Cine stabilește vina și impune pedeapsa? Societatea, prin legi.
M: Bravo! Simplu și concis. În accepțiunea asta, sentimentul vinei este ceva foarte pozitiv, un factor de progres al societății. Gîndiți-vă ce departe am fi ca țară dacă toți politicienii noștri ar avea simțămîntul vinei! Aș merge mai departe. Sentimentul vinei apare odată cu dobîndirea conștiinței de sine. Dincolo de regulile impuse, omul discerne binele de rău pentru că are această conștiință de sine. Se simte vinovat dincolo de orice lege sau regulă. Și da, aici este scînteia sădită de Creator în sufletul omului.
Cl: E drept, ați spus la început ceva corect. Vina în Biserică este ceva terifiant. Dumnezeu este un fioros care-i pedepsește pe cei vinovați de păcate împotriva lui. Toată această teroare bisericească nu-i decît o opresiune psihică a săracilor oameni care vin cu diferite probleme, iar unii dintre prelați sînt agenții acestei terori, sînt într-un fel teroriști. Oamenii, evident, au păcate, au vinovății, dar unde este Dumnezeu cel milostiv? Foarte frumos spune avva Pimen în Pateric, atunci cînd a fost întrebat de un ucenic ce să facă de va cădea în ispită și va fi cuprins de gîndul vinei (logismos): în orice clipă va cădea omul, dacă zice am păcătuit, imediat încetează gîndul.
M: Oamenii vin la biserică să afle pe Hristos cel care, neavînd nici o vină, a luat asupra Lui vina noastră (cf. Gal. 1, 4, Rom. 4, 25, Rom. 5, 10) și ia asupra Sa vina noastră și acum, dar uneori se trezesc loviți în cap cu pedepse impuse de oameni, fie ei și sfințiți. Auzi destul de des „L-ai supărat pe Dumnezeu, va veni pedeapsa lui Dumnezeu asupra ta” și cîte și mai cîte. Undeva, Ioan Hrisostom scrie că cel care împiedică vindecarea rănii e mai vinovat decît cel care a făcut-o.
I: Speaking of… abordarea teologică greșită a vinei, a vinovăției, ea vine din abordarea greșită a păcatului. Păcatul, după acești teroriști cum îi numiți, este o jignire la adresa lui Dumnezeu, o încălcare a legilor Lui în sens juridic și de aceea necesită o pedeapsă pe tipicul juridic. Păcatul este o abatere de la adevărata cale spre a fi, de a te împărtăși de fiind, este un blocaj în nefiind. Maxim Mărturisitorul vorbește despre păcat ca despre o boală, o neputință (asthenia), iar boala este ceva care trebuie acceptat și iertat (syngnoston), nu pedepsit (ou timoriton). Epitimia (de la epi – spre și timi – cinste) impusă de Biserică pentru unele păcate nu este o pedeapsă (timoria) în sens juridic, ci un mijloc de pocăință, metanoia în greacă, ce înseamnă schimbarea minții, a modului de gîndi.
M: Astfel de epitimii date fără discernămînt spiritual au distrus multe suflete. Îmbătați de acest spirit juridic, unii povățuitori spirituali au păstrat doar termenul epitimia căruia îi dau însă sens de timoria, pedeapsă juridică, așa cum canonul bisericesc, care înseamnă îndreptar, a fost și el interpretat juridic și a devenit o unealtă de... tortură. Tot așa și expresia foarte profundă Dreptul Judecător a fost denaturată, de vreme ce o înțelegem antropomorfic. Dumnezeu Dreptul Judecător în această accepțiune nu există, deci putem vorbi de o închinare la un Dumnezeu care nu există, la un idol. Mintea noastră bolnavă a născocit un Dumnezeu nemilos care îi arde pe oameni de fiecare dată cînd greșesc sau la final, la... dreapta judecată. Cîtă rătăcire!
Cl: Mai este o expresie care-mi place foarte mult: Nemitarnicul Judecător. În nici un caz nu va fi vorba de o judecată pe modelul lumesc, conștiința noastră ne va judeca pentru că ne vom vedea așa cum sîntem. Să ne aducem aminte de cuvintele acestui Judecător: „Nu eu vă voi judeca, cuvîntul pe care vi l-am dat vouă, acela vă va judeca pe voi”. Uneori cred că Biserica parcă vrea să întrețină această spaimă, frică, pentru a avea un control facil asupra credincioșilor.
I: Nu putem spune asta. Biserica este Trupul lui Hristos, iar Hristos îi este cap Bisericii. Da, unii dintre povățuitorii spirituali ai Bisericii întrețin această teroare, dar din neștiință. Biserica ar face bine să se dezică de toate aceste erezii și să-și afirme cu tărie rolul ei agapic, terapeutic pentru sufletele oamenilor. Oamenii nu au nevoie de idei lumești, fie ele și spirituale, ei au nevoie de Dumnezeu, au nevoie să-L atingă și să-L guste, certitudini de dincolo de certitudini. Zic că putem conchide...
Cr: Păcatele noastre nu implică o vină în sensul juridic, ci o abatere de la calea vieții, o despărțire de Cel care este izvorul vieții. Vina e un marker al morții. Sentimentul uman al vinei rezidă în discernerea binelui de rău, calitatea dobîndită de noi la creație ca dar al lui Dumnezeu.
În final, tăcerea s-a așternut între noi autoritară și gîndurile noastre s-au oprit inevitabil la încercarea prin care trece acum umanitatea. Dar gîndul către Cel ce dă viață tuturor a răsărit în sufletele noastre: Totul va fi bine!
Cristian Chivu este doctor în teologie al Facultății de Teologie a Universității „Aristotel“ din Salonic. Cea mai recentă carte publicată: Sf. Grigorie Palama, Opere complete, vol. VI, ediție bilingvă (traducere, note, introducere), Editura Gîndul Aprins, 2018.
Foto: wikimedia commons
