Vila-vitrină şi hotelul-incubator

S-a tot repetat ideea, pînă a devenit loc comun, că deceniile comuniste au fost o stază nefericită în viaţa naţiunii; care ne-ar fi deturnat din mersul nostru firesc, din "devenirea noastră istorică". În ultimii ani, subsemnatul a încercat să se desprindă public de această teză fatalistă, măcar şi pentru a o pune la încercare. Chestiunea turismului românesc se potriveşte însă într-atît acestui model teoretic, al parantezei istorice fatale, încît merită un rabat de la consecvenţă. O derulare diacronică poate că nu ne-ar arăta cum românaşii noştri, natural născuţi ospitalieri, se smintesc treptat, transformîndu-se în sălbatici fără inimă; dar ne-ar putea spune de ce, în România de azi, turist a ajuns sinonim cu vacă de muls. Se vorbeşte, ca despre un nou fenomen social, despre făţoasele şi costisitoarele case de oaspeţi pe care şi le construiesc ţăranii români în multe zone ale patriei. De fiecare dată, edificiul de faţadă ascunde la spate casa mai modestă, integrată restului gospodăriei, locul în care locuieşte zi de zi familia ţărănească. Sărăcia şi simplitatea caselor "de locuit" contrastează flagrant cu luxul şi ostentaţia caselor "de primit". O adevărată casă-vitrină: pe care şi-o înalţă cum a văzut el la oraş sau cum i-a plăcut lui în Spania... Studiile vorbesc despre spiritul de competiţie dintre săteni, despre emulaţie şi mîndrie; dar o tentativă mai serioasă de înţelegere nu are cum să neglijeze tocmai mobilul iniţial " găzduirea. Înainte de a-şi dori să-şi copleşească vecinul cu o casă mai arătoasă ca a acestuia, proprietarul castelaşului doreşte să-şi copleşească eventualii musafiri. Pînă să fie un simbol al înavuţirii prin privaţiuni sau al kitsch-ului arhitectural, neo-vilişoara rurală e un templu adus ospitalităţii. Un tip de stabiliment complet diferit îl constituie marile hoteluri comuniste; fostele şi actualele centrale ale industriei de odihnă şi agrement. Să punem deoparte campingul, căsuţele de pitici şi vilele cu circuit închis: hotelurile comuniste reprezintă prin excelenţă instituţia de cazare şi alimentare publică a vilegiaturii româneşti. Înrudit cu sanatoriul, hotelul comunist era (şi continuă să fie) un soi de spital pentru oameni sănătoşi: menit să adăpostească, să hrănească şi să controleze mii de suflete în ale sale camere-incubator, cu grad de confort suprasolicitat (trei stele pentru igrasie şi aer condiţionat stricat, cinci stele, dacă numai se aude prin pereţi sau se înfundă closetul). Marea masă a turiştilor veneau în concedii organizate de sindicate. Îndeobşte se plătea cu bonuri valorice şi se mînca în serii, meniuri de cantină minimal diversificate (cosmopolit denumite