Vidas de mujeras
În 1931, după o terapie psihiatrică impusă de tatăl său, Ángeles Santos Toroella a abandonat pictura. Era anul în care Dalí realiza poate cel mai faimos tablou al său,
Ángeles Santos avea 20 de ani, iar în 1929, Rámon Gómez de la Serna călătorise pînă la Valladolid ca s-o cunoască pe autoarea picturii
, expusă la Salonul de Toamnă de la Madrid, despre care avea să se spună că a revoluţionat arta plastică prin suprarealismul ei intuitiv, anticipînd marile creaţii ale genului. Era însă femeie, era tînără, era nemăritată – era sfîrşitul epocii lui Primo de Rivera. Cînd Ángeles Santos revine la pictură, în 1960, face portrete şi peisaje, e o artistă printre multe altele. Doar că acum tablourile ei din anii ’30 sînt în colecţiile Muzeului de Artă Contemporană „Regina Sofía“.
Marta Belaustegui şi-ar fi dorit mult să facă un film despre adevărata poveste a lui Ángeles Santos, însă fiul ei nu a fost de acord. Actriţă cu multe filme importante la activ, colaboratoare a lui Gerardo Herrero şi cofondatoare a companiei madrilene Teatro del Duende, Marta e directoarea artistică a Festivalului Internaţional „Femei regizor“ de la Ciudad de Cuenca – din a cărui selecţie oficială, Institutul Cervantes a prezentat, între 1 şi 4 martie 2010, la Bucureşti, o serie de scurtmetraje, documentare şi lungmetraje.
Miente
Martei Belaustegui i-ar plăcea să joace într-un film al lui Almodóvar, dar să nu devină o chica Almodóvar. Are 43 de ani şi nu e o feministă aşa cum şi-ar imagina-o mulţi – dacă a înfiinţat festivalul de la Cuenca pentru a le oferi o şansă regizoarelor, îşi doreşte ca, la un moment dat, acest festival să se şi încheie, în momentul în care realizatoarele de film vor fi la fel de prezente în circuitul cultural precum colegii lor bărbaţi. În copilăria ei însă, clasele nu erau mixte şi-şi aminteşte încă sfîrşitul dictaturii franchiste, cînd uşile s-au deschis, fetele şi băieţii au început să înveţe împreună. De fapt, pentru echipa mixtă (jumătate femei, jumătate bărbaţi) a festivalului de la Cuenca, „Femei regizor“ e un eveniment dedicat egalităţii – de responsabilitate şi reprezentativitate. Pentru că femeile fac „o cinematografie foarte curajoasă“, despre care se ştie foarte puţin. Filmele lor nu sînt nici „feminine“, nici „feministe“, sînt filme bune care, adeseori, abordează subiecte trecute cu vederea de mainstream-ul cinematografic. Ceea ce nu înseamnă că, uneori, regizoarele invitate nu au trebuit să facă faţă temerilor soţilor convinşi că partenerele lor vor întîlni, la Cuenca, periculoase feministe pure şi dure.
A golpe de tacón
Deşi e (şi) producătoare de teatru, Marta visează poveşti pe care să le spună pe ecran (şi a regizat deja un scurtmetraj). Scenariul care se va transforma, poate curînd, într-un lungmetraj vorbeşte despre mişcarea spaniolă a sufragetelor, în contextul socio-politic al Spaniei anilor ’20-’30 (femeile au obţinut drept de vot în 1931, pentru a-l pierde apoi, pînă în 1977, după moartea lui Franco), urmărind două personaje ficţionale, două surori venite de la ţară la oraş ca să urmeze universitatea. Ca şi filmul pe care Marta nu-l va face, cel despre Ángeles Santos, povestea e cea a unor femei care vor să fie ele însele, dincolo de pînza de păianjen a familiei patriarhale ce înăbuşe creativitatea, personalitatea, sufletul. Fiindcă ceea ce pot face femeile nu e totuna cu ceea ce au ele voie să facă.
Părinţii ei credeau că e o glumă, dar Eva Florencia vorbea serios. A plecat din Italia în Spania ca să se facă matador. „Toţi băieţii vor să se facă matador. Şi eu am vrut, dar n-am putut. Ea a reuşit“ – spune tatăl lui Maripaz Vega. Documentarul Ella es el Matador de Gemma Cubero şi Celeste Carrasco relatează, la persoana întîi, experienţele acestor două femei care intră în arena de coridă, înfruntînd nu doar taurul, ci şi preconcepţiile unei lumi a bărbaţilor – interzisă chiar oficial, printr-o lege din 1908, femeilor. De această dată, ele, spre deosebire de predecesoarele lor din urmă cu decenii, nu-şi mai ascund adevărata identitate.
Mama Martei Belaustegui a fost, mereu, señora de, soţia propriului soţ. Dar fiica adolescentă a Martei nu va fi niciodată altceva decît ea însăşi. Între timp, cu eleganţă şi pasiune, Marta dă voce generaţiilor de femei spaniole reduse la tăcere de-a lungul asupritoarei dictaturi a lui Francisco Franco.
Un teatru la marginea drumului