Victimizarea, la ei și la noi

La intersecţia dintre spaţiul ştiinţelor sociale, al dreptului sau al psihologiei îşi fac brusc apariţia unele cuvinte care reuşesc mai bine decît altele să se instaleze în vocabular, fiind acceptate apoi cu uşurinţă atît de către specialişti, cît şi de publicul larg. Mai apoi, urmează inserţia "naturală" în limbajul curent, transformarea rapidă în repere inconturnabile. Unul dintre aceste cuvinte cu destin miraculos este "victimizare". Derivat din latinul victima, el apare pentru prima oara în limba franceză în secolul al XV-lea. Preluat de limba engleză (victimization), cuvîntul reapare în limba franceză sub forma victimisation şi, într-o formă relativ apropiată, în limba română: victimizare. Astăzi, cuvîntul a intrat în vocabularul curent, fiind utilizat de către toată lumea, de la "vlădicile" academice şi ONG-iste pînă la "opincile" din mass-media, dar este departe de a produce consens. "Victimizare" este mai mult decît un cuvînt-capcană, plastilină semantică utilizată în funcţie de ideile şi interesul celor implicaţi. Este un concept care, cel puţin în Occident, a scăpat de sub control, devenind o adevărată capcană, atît pentru cei care-l folosesc ca armă pentru a revendica statutul de victimă, cît şi pentru cei ce produc victime. "Victimizare" are o imensă încărcătură emoţională, ajungînd în anumite situaţii să structureze comportamentul unor întregi clase sociale (a se vedea în acest sens Emotion, Social Theory and Social Structure, J.M. Barbalet, Cambridge University Press, 1998), fapt ce se întîmplă mai ales în perioadele incerte ce preced marile conflagraţii mondiale sau atunci cînd întreaga societate este în criză. Amintiţi-vă de perioada convulsiilor din februarie-iunie 1990, cea a mineriadelor, un exemplu printre atîtea altele... "Victimizare" intră timid în vocabularul politic anglo-saxon la începutul anilor ’70, desemnînd un grup de indivizi restrîns ca număr, dar care luptă cu energie, mai ales pe căi juridice, fie pentru recunoaşterea unor drepturi colective (cum ar fi, de pildă, emanciparea negrilor americani), fie pentru a face cunoscute prejudicii şi injustiţii "istorice" suferite de-a lungul vremii, clamînd recompense diverse - materiale, dar mai ales simbolice. Tot în această perioadă, cuvîntul se răspîndeşte în vocabularul psihiatriei şi al psihologiei, în descrierea traumatismele suferite de către victimele agresiunilor psihice, dar şi în vocabularul curent al ştiinţelor sociale, ce caută să definească mai exact statutul de victimă şi "prejudiciul" echivalent suferit. Poate fi însă suferinţa recompensată în bani? - iată doar una din întrebările delicate ridicate de statutul de victimă. De la jumătatea anilor ’80, termenul începe să-şi arate adevăratul potenţial legat de feţele lui Ianus. În Statele Unite, se vorbeşte de apariţia unui interesant fenomen, false memory recovery syndrome (sindromul falsei memorii regăsite). Autorii farsei: psihoterapeuţi fără scrupule, ce şi-au ajutat pacienţii să "rememoreze" false abuzuri sexuale din copilărie şi adolescenţă, în schimbul a diverse reparaţii materiale. S-a declanşat o adevărată isterie legată de presupuse abuzuri sexuale ale unor preoţi catolici asupra copiilor, ceea ce a avut ca efect o scădere dramatică a numărului părinţilor ce îşi îndrumă copiii către catehismul obligatoriu. Mai aproape de noi, în Franţa au proliferat cu rapiditate asociaţii de protecţie a copiilor abuzaţi sexuali (cu eşecuri juridice răsunătoare), asociaţii de protecţie a indigenilor, a victimelor atentatelor, a victimelor accidentelor domestice - şi lista poate continua. Desigur, mare parte din aceste asociaţii au permis ca legislaţia să evolueze pentru a acorda o justă reparaţie victimelor, acolo unde este cu adevărat cazul. Dar exacerbarea victimei a avut şi efecte perverse. Mai exact, statutul de victimă este pus în valoare, a devenit chiar un model. Victima este valorizată, atrage toate simpatiile mass-media, i se recunosc cu multă uşurinţă drepturi pentru dobîndirea cărora alţii trebuie să lupte din greu. În cazurile extreme, victima se confesează în public contra unor imense sume de bani, culme a delirului voyeurist contemporan - aşa cum s-a întîmplat, de exemplu, cu îndelung sechestrata adolescentă austriacă Nataşa Kampusch. A urmat aproape firesc acuzaţia de "victimizare", bazată pe contestarea abuzului. Statutul de victimă versus acuzaţie de victimizare, ideea că cei care promovează ideea de "victimizare" sînt persoane ce doresc avantaje sociale şi politice doar pe baza autonomiei de necontestat a propriului cuvînt şi propriei maniere de a reacţiona. Or, un astfel de discurs a atras imediat reacţii violente din partea celor ce-şi revendică pe drept cuvînt statutul de victimă, care l-au perceput ca o presiune suplimentară exersată asupra lor cu scopul de a-i fixa în această postură. Cercul se închide, dar disputa dintre victime şi adversarii victimizării este departe de a se încheia. A devenit dificil să denunţi adevărata nedreptate, să-i identifici pe cei responsabili şi să lucrezi pentru necesara transformare socială ce pune capăt acestei stări de fapt. Avem un specific al statutului de "victimă" în România? Cred că percepţia subiectului în România (cu variantele banale gen "arbitrul ne fură pentru că sîntem români") are prea puţin de-a face cu cea din Occident. Noi avem mai degrabă stigmate naţionale, înţelese ca o definiţie extremă a etnicităţii româneşti care şi-a găsit în Emil Cioran un apostol de geniu, fragmentar şi apofatic. Nu trebuie amestecat deci modelul identităţii naţionale stigmatice (teoretizat de sociologul Erving Goffman) cu victimizarea în varianta sa românescă - ceea ce mi se pare şi piatra de încercare a acestei teme. Cel mult, victimizarea în variantă românească "populară" mi se pare a fi o vulgarizare extremă a stigmatelor noastre naţionale, de extracţie istorică şi ontologică, bazată pe autoderiziune şi detaşare. Scandalul mediatic izbucnit ca urmare a situaţiei dificile şi delicate a romilor din Italia mi se pare că intră şi el în logica românească a victimizării, prezentată mai sus, atît prin maniera de prezentare a crizei, cît mai ales prin concluzia finală, de tip stigmat, ce a rezultat: "nu sîntem ţiganii Europei". Revenind la discuţia iniţială, există mai multe motive ce explică diferenţa de abordare şi de discurs "victimă-victimizare", între "ei" şi "noi", din care voi enumera succint doar cîteva. În primul rînd, noi am fost decuplaţi de către comunism, timp de decenii, de la discuţia academică şi a mass-mediei asupra subiectului. Societatea civilă din România nu are priorităţile şi forţa celei din Occident - mai ales multe ONG-uri din domenii sensibile. Iar acolo unde sînt cu adevărat cauze grave de apărat, bazate pe discriminare sau pe necunoaşterea unor probleme delicate, ONG-urile reacţionează deseori "sectar", cu pasiune şi emoţia bovarică a începătorului, suscitînd incomprehensiune, uneori chiar teamă, la nivelul maselor. Un alt aspect esenţial: în România ne scăldăm într-o cultură a memoriei diferită faţă de cea din Occident. Acolo, atenţia acordată anumitor categorii de victime ale Istoriei a devenit ceva firesc, noi încă mai căutăm adevărul ascuns al anumitor evenimente traumatice. Avem prea multe probleme memoriale nerezolvate, pentru a mai avea timp şi de victimele în sine. Atîta timp cît nu se vor accepta şi cunoaşte în detaliu evenimente tragice din istoria noastră recentă (cum ar fi, de pildă, Transnistria, dar şi teroarea comunistă) nu vom putea accede la o conştiinţă istorică mai liniştită. Ea ne-ar permite să abordăm diferit binomul "victimă-victimizare", să identificăm just şi cu onestitate cine a fost victimă şi cine călău. Lista ar putea continua. Este dificil să găsesc un final pentru acest articol; încerc totuşi, "deturnînd" un proverb faimos: nu "victimizarea" face o societate, dar, în mod sigur, felul în care ne raportăm la aceast aspect esenţial al postmodernismului ambiant spune multe despre societatea în care trăim. Şi despre ceea ce sîntem cu adevărat.