Victimizarea, la ei și la noi

Publicat în Dilema Veche nr. 202 din 22 Dec 2007
Dilema veche la Timpul prezent   Ce vrei să te faci cînd vei fi mare? png

La intersecţia dintre spaţiul ştiinţelor sociale, al dreptului sau al psihologiei îşi fac brusc apariţia unele cuvinte care reuşesc mai bine decît altele să se instaleze în vocabular, fiind acceptate apoi cu uşurinţă atît de către specialişti, cît şi de publicul larg. Mai apoi, urmează inserţia "naturală" în limbajul curent, transformarea rapidă în repere inconturnabile. Unul dintre aceste cuvinte cu destin miraculos este "victimizare". Derivat din latinul victima, el apare pentru prima oara în limba franceză în secolul al XV-lea. Preluat de limba engleză (victimization), cuvîntul reapare în limba franceză sub forma victimisation şi, într-o formă relativ apropiată, în limba română: victimizare. Astăzi, cuvîntul a intrat în vocabularul curent, fiind utilizat de către toată lumea, de la "vlădicile" academice şi ONG-iste pînă la "opincile" din mass-media, dar este departe de a produce consens. "Victimizare" este mai mult decît un cuvînt-capcană, plastilină semantică utilizată în funcţie de ideile şi interesul celor implicaţi. Este un concept care, cel puţin în Occident, a scăpat de sub control, devenind o adevărată capcană, atît pentru cei care-l folosesc ca armă pentru a revendica statutul de victimă, cît şi pentru cei ce produc victime. "Victimizare" are o imensă încărcătură emoţională, ajungînd în anumite situaţii să structureze comportamentul unor întregi clase sociale (a se vedea în acest sens Emotion, Social Theory and Social Structure, J.M. Barbalet, Cambridge University Press, 1998), fapt ce se întîmplă mai ales în perioadele incerte ce preced marile conflagraţii mondiale sau atunci cînd întreaga societate este în criză. Amintiţi-vă de perioada convulsiilor din februarie-iunie 1990, cea a mineriadelor, un exemplu printre atîtea altele... "Victimizare" intră timid în vocabularul politic anglo-saxon la începutul anilor ’70, desemnînd un grup de indivizi restrîns ca număr, dar care luptă cu energie, mai ales pe căi juridice, fie pentru recunoaşterea unor drepturi colective (cum ar fi, de pildă, emanciparea negrilor americani), fie pentru a face cunoscute prejudicii şi injustiţii "istorice" suferite de-a lungul vremii, clamînd recompense diverse - materiale, dar mai ales simbolice. Tot în această perioadă, cuvîntul se răspîndeşte în vocabularul psihiatriei şi al psihologiei, în descrierea traumatismele suferite de către victimele agresiunilor psihice, dar şi în vocabularul curent al ştiinţelor sociale, ce caută să definească mai exact statutul de victimă şi "prejudiciul" echivalent suferit. Poate fi însă suferinţa recompensată în bani? - iată doar una din întrebările delicate ridicate de statutul de victimă. De la jumătatea anilor ’80, termenul începe să-şi arate adevăratul potenţial legat de feţele lui Ianus. În Statele Unite, se vorbeşte de apariţia unui interesant fenomen, false memory recovery syndrome (sindromul falsei memorii regăsite). Autorii farsei: psihoterapeuţi fără scrupule, ce şi-au ajutat pacienţii să "rememoreze" false abuzuri sexuale din copilărie şi adolescenţă, în schimbul a diverse reparaţii materiale. S-a declanşat o adevărată isterie legată de presupuse abuzuri sexuale ale unor preoţi catolici asupra copiilor, ceea ce a avut ca efect o scădere dramatică a numărului părinţilor ce îşi îndrumă copiii către catehismul obligatoriu. Mai aproape de noi, în Franţa au proliferat cu rapiditate asociaţii de protecţie a copiilor abuzaţi sexuali (cu eşecuri juridice răsunătoare), asociaţii de protecţie a indigenilor, a victimelor atentatelor, a victimelor accidentelor domestice - şi lista poate continua. Desigur, mare parte din aceste asociaţii au permis ca legislaţia să evolueze pentru a acorda o justă reparaţie victimelor, acolo unde este cu adevărat cazul. Dar exacerbarea victimei a avut şi efecte perverse. Mai exact, statutul de victimă este pus în valoare, a devenit chiar un model. Victima este valorizată, atrage toate simpatiile mass-media, i se recunosc cu multă uşurinţă drepturi pentru dobîndirea cărora alţii trebuie să lupte din greu. În cazurile extreme, victima se confesează în public contra unor imense sume de bani, culme a delirului voyeurist contemporan - aşa cum s-a întîmplat, de exemplu, cu îndelung sechestrata adolescentă austriacă Nataşa Kampusch. A urmat aproape firesc acuzaţia de "victimizare", bazată pe contestarea abuzului. Statutul de victimă versus acuzaţie de victimizare, ideea că cei care promovează ideea de "victimizare" sînt persoane ce doresc avantaje sociale şi politice doar pe baza autonomiei de necontestat a propriului cuvînt şi propriei maniere de a reacţiona. Or, un astfel de discurs a atras imediat reacţii violente din partea celor ce-şi revendică pe drept cuvînt statutul de victimă, care l-au perceput ca o presiune suplimentară exersată asupra lor cu scopul de a-i fixa în această postură. Cercul se închide, dar disputa dintre victime şi adversarii victimizării este departe de a se încheia. A devenit dificil să denunţi adevărata nedreptate, să-i identifici pe cei responsabili şi să lucrezi pentru necesara transformare socială ce pune capăt acestei stări de fapt. Avem un specific al statutului de "victimă" în România? Cred că percepţia subiectului în România (cu variantele banale gen "arbitrul ne fură pentru că sîntem români") are prea puţin de-a face cu cea din Occident. Noi avem mai degrabă stigmate naţionale, înţelese ca o definiţie extremă a etnicităţii româneşti care şi-a găsit în Emil Cioran un apostol de geniu, fragmentar şi apofatic. Nu trebuie amestecat deci modelul identităţii naţionale stigmatice (teoretizat de sociologul Erving Goffman) cu victimizarea în varianta sa românescă - ceea ce mi se pare şi piatra de încercare a acestei teme. Cel mult, victimizarea în variantă românească "populară" mi se pare a fi o vulgarizare extremă a stigmatelor noastre naţionale, de extracţie istorică şi ontologică, bazată pe autoderiziune şi detaşare. Scandalul mediatic izbucnit ca urmare a situaţiei dificile şi delicate a romilor din Italia mi se pare că intră şi el în logica românească a victimizării, prezentată mai sus, atît prin maniera de prezentare a crizei, cît mai ales prin concluzia finală, de tip stigmat, ce a rezultat: "nu sîntem ţiganii Europei". Revenind la discuţia iniţială, există mai multe motive ce explică diferenţa de abordare şi de discurs "victimă-victimizare", între "ei" şi "noi", din care voi enumera succint doar cîteva. În primul rînd, noi am fost decuplaţi de către comunism, timp de decenii, de la discuţia academică şi a mass-mediei asupra subiectului. Societatea civilă din România nu are priorităţile şi forţa celei din Occident - mai ales multe ONG-uri din domenii sensibile. Iar acolo unde sînt cu adevărat cauze grave de apărat, bazate pe discriminare sau pe necunoaşterea unor probleme delicate, ONG-urile reacţionează deseori "sectar", cu pasiune şi emoţia bovarică a începătorului, suscitînd incomprehensiune, uneori chiar teamă, la nivelul maselor. Un alt aspect esenţial: în România ne scăldăm într-o cultură a memoriei diferită faţă de cea din Occident. Acolo, atenţia acordată anumitor categorii de victime ale Istoriei a devenit ceva firesc, noi încă mai căutăm adevărul ascuns al anumitor evenimente traumatice. Avem prea multe probleme memoriale nerezolvate, pentru a mai avea timp şi de victimele în sine. Atîta timp cît nu se vor accepta şi cunoaşte în detaliu evenimente tragice din istoria noastră recentă (cum ar fi, de pildă, Transnistria, dar şi teroarea comunistă) nu vom putea accede la o conştiinţă istorică mai liniştită. Ea ne-ar permite să abordăm diferit binomul "victimă-victimizare", să identificăm just şi cu onestitate cine a fost victimă şi cine călău. Lista ar putea continua. Este dificil să găsesc un final pentru acest articol; încerc totuşi, "deturnînd" un proverb faimos: nu "victimizarea" face o societate, dar, în mod sigur, felul în care ne raportăm la aceast aspect esenţial al postmodernismului ambiant spune multe despre societatea în care trăim. Şi despre ceea ce sîntem cu adevărat.

image png
„O vîscozitate, sau altceva analog”
Înlocuirea unei piese de schimb presupune îndeobște oprirea mașinăriei, „scoaterea din priză” a ansamblului care trebuie reparat.
p 10 jpg
Grefe, transplant, înlocuiri de organe
Dimineața, doctorii își pun repede la loc „piesele” și pleacă la drum.
p 11 jpg
Despre viața eternă. Un creier în borcan
ă mă salvez în cer? Păi, ce discutăm noi aici, domnule, neuroștiințe, filosofie, transumanism sau teologie? În halul ăsta am ajuns? Doamne ferește!
p 12 jpg
Făpturi de unică folosință
Dar pentru a fi, realmente, mai buni, trebuie să găsim ieșirea din labirint.
image png
Poema centralei
Am găsit-o aici, montată de fostul proprietar, și va împlini în curînd 22 de ani.
p 13 jos  la Prisecaru jpg
Piese de schimb
Sperăm ca prin aceste considerații elementare să vă fi trezit dorința de a afla mai multe aspecte legate de acest capitol și curiozitatea de a urmări mai îndeaproape subiectul.
p 14 jpg
(Sub)ansambluri cognitive
Omul nu mai este, poate, măsura tuturor lucrurilor.
p 16 foto C  Mierlescu credit MNLR jpg
Cu ură și abjecție
Mă amuz și eu, dar constatativ, de un alt episod, grăitor, zic eu, cît zece.
image png
Groapa, cazul și centenarul
Eugen Barbu (20 februarie 1924 – 7 septembrie 1993) este, probabil, cel mai detestabil și mai controversat scriitor român din postbelicul literar românesc.
p 10 adevarul ro jpg
Dilemele decadenței
Există aici, poate, o secretă soteriologie la confiniile cu sensibilitatea decadentă, și anume credința că printr-o înălțare estetică deasupra oricărei etici contingente.
p 11 WC jpg
„Biografia detestabilă” și „opera admirabilă”
Groapa, cîteva nuvele din Oaie și ai săi ori Prînzul de duminică, parabolele decadente Princepele și Săptămîna nebunilor sînt titluri de neocolit.
p 12 Pe stadionul Dinamo, 1969 jpg
Montaje despre un mare prozator
Din dorința de a da autenticitate însemnării, autorul s-a slujit și de propria biografie. Cititorul va fi înțeles astfel semnificația primului montaj.
p 13 Eugen Barbu, Marcela Rusu, Aurel Baranga foto Ion Cucu credit MNLR jpg
Ce trebuie să faci ca să nu mai fii citit
Nu cred că Barbu e un scriitor mare, dar Groapa rămîne un roman bun (preferata mea e scena nunții) și pînă și-n Principele sînt pagini de foarte bună literatură.
p 14 credit MNLR jpg
Cele trei „Grații” ale „Împăratului Mahalalei”
Se pune, astfel, întrebarea ce ratează și unde ratează acest scriitor: fie în proasta dozare a elementului senzațional, fie în inabila folosire a șablonului ideologic.
image png
Dalí la București
Dalí vorbește românilor pe limba lor, spunîndu‑le, totuși, o poveste pe care nu o pot auzi de la nici un alt artist.
p 11 credit ARCUB jpg
Space venus Museum jpg
Declarația de independență a imaginației
și drepturile omului la propria sa nebunie
În coșmarul unei Venus americane, din beznă apare (ticsit de umbrele uscate) vestitul taxi al lui Cristofor Columb.
p 12 credit ARCUB jpg
Gala
Numai Gala și Dalí sînt deghizați într‑o mitologie deja indestructibilă.
Charme Pendentif Avide Dollars jpg
Suprarealismul sînt eu! Avida Dollars
Materia nu poate fi spiritualizată decît dacă o torni în aur.
047 jpg
Viziunea suprarealistă a lumii
Ne aflăm pe versantul opus lucidității gîndului. Intrăm în ținutul somnului, al tainei, adică în zona de umbră a vieții.
p 14 credit ARCUB jpg
Dalí în România?
Dacă ar fi să căutăm influența lui Dalí în arta românească, este necesar ca mai întîi să înțelegem cine și ce a fost Salvador Dalí.
image png
Mințile înfierbîntate
Cu alte cuvinte, cum diferă noile forme de fanatism de cele din trecut?
p 10 adevarul ro jpg
Dragă Domnule Cioran,
Pe vremuri, m-ați fi vrut arestat; acum, trebuie să-mi acceptați o „distanță ironică de destinul nostru”. Vai, lumea merge înainte cu „semi-idealuri”!
p 11 jpg

Parteneri

ungaria handbal nemzeti sport webp
Catrinel Dumitrescu si Mircea Diaconu in Buletin de Bucuresti jpg
Visurile neîmplinite ale lui Mircea Diaconu. Răspuns înduioșător la întrebarea „Cum v-ați trăi ultima săptămână de viață?”
„Doamne! M-aș duce repede acasă, ca să mi se întâmple acolo, să nu fiu printre străini” – a răspuns Mircea Diaconu când a fost întrebat cum și-ar trăi ultima săptămână din viață. Îndrăgitul actor a dezvăluit și lista de visuri pe care nu și le-a îndeplinit.
image png
Totul despre operația de blefaroplastie. Cauze, costuri și recuperare
După ce s-a vehiculat că președintele Klaus Iohannis și-ar fi făcut o operație de blefaroplastie, tot mai multe persoane se întreabă ce este, cum se face și cât costă?
image png
Irina Margareta Nistor, șocată de moartea lui Mircea Diaconu. Cum a aflat că actorul nu mai este printre noi
Mircea Diaconu s-a stins din viață în urmă cu o zi, pe data de 14 decembrie. Actorul a murit cu câteva zile înainte de a împlini 75 de ani, iar apropiații săi au fost șocați de decesul acestuia. Printre ei s-a numărat și Irina Margareta Nistor.
surori minore violate de tata jpg
Țara în care abuzul copiilor ar putea deveni legal. Căsătoria cu fete de 9 ani, la un pas să fie permisă
Propunerile stârnesc îngrijorări în rândul grupurilor de drepturile omului, care avertizează că acestea ar putea încuraja violul și abuzul asupra copiilor.
dan petrescu fb1 jpeg
Zaharia Stancu   Foto Revista Teatrul nr 12 1974 png
Zaharia Stancu, „intelectualul oportunist“ care nu l-a uitat pe „Darie“
De la activismul socialist din perioada interbelică, la succesul literar obținut sub egida realismului socialist și până la controversa privind compromisurile politice, Zaharia Stancu rămâne o figură aparte a literaturii române.
Arges 1 jpg
Ionuţ Cosmin Culcuş a devenit cunoscut în toată ţara! A salvat un bărbat care s-a înecat cu mâncare
Bravo lui! Elev la Şcoala de Agenţi de Poliţie „Vasile Lascăr” din Câmpina şi originar din Mioveni, Ionuţ Cosmin Culcuş a devenit cunoscut în toată ţara. Recent, tânărul a salvat viaţa unui bărbat care se înecase cu mâncare la o terasă, scrie adevarul.ro.
Banner Silviu Biris