Viața începe cînd cade prima frunză

Publicat în Dilema Veche nr. 1025 din 30 noiembrie – 6 decembrie 2023
Foto: flickr
Foto: flickr

Anul 2000 stă să înceapă, iar viața mea e pe cale să se schimbe pentru totdeauna, deși nici măcar nu bănuiesc în ce moduri. Momentan e toamnă, frunzele s-au îngălbenit și au început să cadă, iar pe mine mă despart cîteva zile de prima întîlnire cu școala, cea pentru care nu m-a pregătit nimeni și pentru care nici măcar singurul an de grădiniță, terminat la 7 ani și jumătate, n-a fost o anticipare serioasă. Pe scurt, nu știu ce mă așteaptă, iar în stomac mi se fac ghem pulsînd emoțiile și anticiparea, frica pe care ceilalți probabil că o iau drept entuziasm.

După niște prime zile năucitoare, cînd am senzația că nu știu nimic și mai ales că sînt un uriaș nimic, școala mi se arată în lumina unei revelații pe care o păstrez și astăzi la fel de proaspătă: zi după zi, mama mă îmbracă frumos, îmi aranjează părul și îmi dă cîteva monede pentru mîncarea dintre orele de curs. Aici, devin rapid tocilara clasei – nici nu e greu să înfloresc într-un mediu în care am scopuri clare și precise, unde îndeplinirea lor vine cu recompense sub formă de vorbe bune, note pe măsură, laude, îndrumare, invitații de a citi sau a prezenta ceva în fața clasei, certuri blînde cînd, plictisită după terminarea bastonașelor și liniuțelor din caiet, încep să rezolv exercițiile celor de clasa a III-a, aflați în aceeași sală cu noi în mica școală care începe să miroasă tot mai puternic a fum de la focurile care ard timid în sobele din toate clasele.

Aici nu există lovituri, cuvinte urîte, injurii, scene traumatizante. Școala e raiul meu personal și devine, în cel mai scurt timp, colacul de salvare disponibil oricînd, pe termen lung, poate chiar infinit. Am senzația că e prima dată cînd ies din casă și, în covîrșitor de multe sensuri, afirmația aceasta este adevărată.

Ceea ce face ca, și peste ani și, iată, decenii, să asociez frunzele arămii care cad din pomi și aerul tot mai rece cu frumusețea copleșitoare și absolută, în fața căreia lăcrimez și chiar plîng cel mai des. E toamnă, sînt salvată din nou!

Și-acum, la 33 de ani, îmi cumpăr haine noi odată cu fiecare început de toamnă, de parcă m-aș pregăti iar pentru școală. Și-acum îmi cumpăr caiete și pixuri, de fapt, tot ce am vrut, am vrut cu disperare și n-am putut primi în copilăria pe care mă întreb dacă și peste alți 33 de ani mi-o voi aminti la fel de dureros și revoltător de caracterizată de lipsuri. Am vrut caiet cu spirală metalică pe centru – era mai frumos și mi-ar fi fost mult mai ușor să scriu îndoind complet coperta de la cotor –, dar nu l-am primit niciodată decît pe cel de 50 de bani, clasicul dictando pentru care mi se spunea că ar fi recunoscători copiii din Africa și al cărui cotor s-ar fi rupt dacă l-aș fi pliat prea mult, așa că acum stivuiesc cutii cu agende liniate cum îmi place și nedatate, necăpătate de la verișori mai mari, ci ale mele, doar ale mele, caiete cu spirală metalică, bilețele lipicioase colorate, transparente și opace, lucioase și mate, și creioane curcubeu în rafturile de jos ale bibliotecii.

O lungă perioadă, pe final de vară adun într-un rucsac cîteva caiete dictando, altele de matematică, instrumente de desenat și pictat, semne de carte, un penar cu cele necesare școlii, un portfard cu cîteva mărunțișuri esențiale – balsam de buze fructat, o oglindă interesantă – și le dăruiesc unei mame care ar vrea să-și ajute fiica mai mult, dar nu poate sau nu are voie, cine știe cum și de ce, nici nu e treaba mea, dar o fac periodic aproape crezînd că-n acest ritual personal e o urmă de posibilitate a întoarcerii în timp pentru a susține o mamă care nu a putut să facă mai mult pentru fetița al cărei tată nu știa cît costă ghiozdanul sau de ce e nevoie de încălțăminte de iarnă. Și care, mai trist, nu știa blîndețea sau umanitatea de bază.

Toamna mă mut și o iau de la capăt, tot atunci mă îndrăgostesc – de alții și de mine, iar și iar de mine, în toate formele pe care le iau, cameleonic și natural, de la o etapă la următoarea, traversînd spirale pe care prea des le confund cu ascensiunea directă, arogant și neștiutor.

Trec dintr-un oraș în altul și dintr-un cartier în altul cu ușurința care nu știu unde își are izvorul, sînt un animal care și-a petrecut primii ani în captivitate, neștiind că într-o zi se va afla la cîrma propriului destin, cît de clișeic și real! Redecorez apartamente și case noi, în care știu de la început că nu voi sta prea mult, dar asta nu-mi frînge nici măcar un pic din entuziasmul cu care îmbrățișez etapele noi și lecțiile care vin cu ele. Sînt aici, în banca vieții, gata să iau notițe din primul rînd pentru că de aici văd mai bine, aud mai bine, simt mai bine, pot ieși mai repede la tablă cînd trebuie demonstrat ceva. Voi absolvi într-o zi sau voi repeta clasa pînă pricep că ceea ce caut nu este întotdeauna acolo unde pare să fie, în locul cel mai la îndemînă, cu siguranță voi fi scoasă în fața clasei pentru laude uneori, alteori pentru mustrarea necesară deoarece am greșit într-un mod care, atunci și acolo, va părea iremediabil.

Nu pot și nu vreau să explic, de cele mai multe ori, euforia care-mi luminează privirile atunci cînd totul moare în jur. Pentru unii e o dovadă incontestabilă a sadismului, a naturii depresive, a amîndurora. Pentru mine, e viață și-atît. În cea mai pură și sinceră formă.

Așa cum Iisus se face jertfă pentru izbăvirea păcătoșilor cînd se lasă dus pe cruce în mitologia religioasă, și natura moare-n septembrie pentru ca eu să descopăr cum să trăiesc – și nimeni și nimic nu-mi poate altera percepția aceasta aproape mistică asupra vieții mele, care începe cu adevărat și-n siguranță și cunoaștere, iar și iar, atunci cînd cade prima frunză.

Anca Zaharia este redactor-șef la Revista GOLAN și scrie despre cărți pe ancazaharia.ro. Are în pregătire volumul de poezie Pămîntul Plath.

p 16 foto C  Mierlescu credit MNLR jpg
Cu ură și abjecție
Mă amuz și eu, dar constatativ, de un alt episod, grăitor, zic eu, cît zece.
image png
Groapa, cazul și centenarul
Eugen Barbu (20 februarie 1924 – 7 septembrie 1993) este, probabil, cel mai detestabil și mai controversat scriitor român din postbelicul literar românesc.
p 10 adevarul ro jpg
Dilemele decadenței
Există aici, poate, o secretă soteriologie la confiniile cu sensibilitatea decadentă, și anume credința că printr-o înălțare estetică deasupra oricărei etici contingente.
p 11 WC jpg
„Biografia detestabilă” și „opera admirabilă”
Groapa, cîteva nuvele din Oaie și ai săi ori Prînzul de duminică, parabolele decadente Princepele și Săptămîna nebunilor sînt titluri de neocolit.
p 12 Pe stadionul Dinamo, 1969 jpg
Montaje despre un mare prozator
Din dorința de a da autenticitate însemnării, autorul s-a slujit și de propria biografie. Cititorul va fi înțeles astfel semnificația primului montaj.
p 13 Eugen Barbu, Marcela Rusu, Aurel Baranga foto Ion Cucu credit MNLR jpg
Ce trebuie să faci ca să nu mai fii citit
Nu cred că Barbu e un scriitor mare, dar Groapa rămîne un roman bun (preferata mea e scena nunții) și pînă și-n Principele sînt pagini de foarte bună literatură.
p 14 credit MNLR jpg
Cele trei „Grații” ale „Împăratului Mahalalei”
Se pune, astfel, întrebarea ce ratează și unde ratează acest scriitor: fie în proasta dozare a elementului senzațional, fie în inabila folosire a șablonului ideologic.
image png
Dalí la București
Dalí vorbește românilor pe limba lor, spunîndu‑le, totuși, o poveste pe care nu o pot auzi de la nici un alt artist.
p 11 credit ARCUB jpg
Space venus Museum jpg
Declarația de independență a imaginației
și drepturile omului la propria sa nebunie
În coșmarul unei Venus americane, din beznă apare (ticsit de umbrele uscate) vestitul taxi al lui Cristofor Columb.
p 12 credit ARCUB jpg
Gala
Numai Gala și Dalí sînt deghizați într‑o mitologie deja indestructibilă.
Charme Pendentif Avide Dollars jpg
Suprarealismul sînt eu! Avida Dollars
Materia nu poate fi spiritualizată decît dacă o torni în aur.
047 jpg
Viziunea suprarealistă a lumii
Ne aflăm pe versantul opus lucidității gîndului. Intrăm în ținutul somnului, al tainei, adică în zona de umbră a vieții.
p 14 credit ARCUB jpg
Dalí în România?
Dacă ar fi să căutăm influența lui Dalí în arta românească, este necesar ca mai întîi să înțelegem cine și ce a fost Salvador Dalí.
image png
Mințile înfierbîntate
Cu alte cuvinte, cum diferă noile forme de fanatism de cele din trecut?
p 10 adevarul ro jpg
Dragă Domnule Cioran,
Pe vremuri, m-ați fi vrut arestat; acum, trebuie să-mi acceptați o „distanță ironică de destinul nostru”. Vai, lumea merge înainte cu „semi-idealuri”!
p 11 jpg
p 13 jpg
image png
p 14 jpg
image png
Vechi și nou
Lucrurile repetitive, de rutină sau care presupun mare efort fizic pot fi acum făcute și de computere sau roboți.
p 22 jpg
Leneșul pre- și post-istoric
Dar, după cum poate ați observat, nici anul acesta nu ne-a mai luat iarna prin surprindere.
p 10 jpg
Muncă și relații de muncă în stil românesc
Să înțelegem că munca este bună numai dacă ne face bine, dacă ne face mai buni în ceea ce sîntem.
p 12 sus jpg
Munci și zile
Eu, Meehi? Eu nu-s așa. Mie-mi place munca

Adevarul.ro

image
Joburile în care românii iau mii de euro, dar nu fac nimic. „Când ne plictisim de atâta joacă ieșim și noi la o berică”
Într-o țară în care prețurile cresc de la o zi la alta, iar salariile bat de regulă pasul pe loc, există și oameni care sunt plătiți ca să nu facă absolut nimic. Sau aproape nimic, dar oricum pe salarii la care alții nici nu îndrăznesc să viseze.
image
Marele mister din istoria Moldovei. Cine a fost Margareta, întemeietoarea dinastiei din care făcea parte și Ștefan cel Mare
Una dintre cele mai importante dinastiii medievale românești, cea din care se trage și celebrul Ștefan cel Mare, a fost întemeiată de o femeie. Purta numele de Margareta Mușata, iar povestea sa este învăluită în mister. Unii bănuiesc că ar fi fost reprezentanta unui puternic clan boieresc.
image
Ce s-a ales de temuții interlopi din anii 2000. Prinși de Traian Berbeceanu, unii și-au reluat vechile obiceiuri
În anii 2000, Deva, Hunedoara și orașele din Valea Jiului erau cutremurate de un lung șir de incidente grave comise de grupări interlope violente, în fața cărora autoritățile se arătau depășite de situație ori închideau ochii.

HIstoria.ro

image
Cum a revenit Emil Racoviță în România?
La câțiva ani după revenirea din expediția de la Polul Sud, care l-a făcut celebru, viața și cariera omului de știință Emil Racoviță au luat o nouă turnură: interesul pentru organismele marine a fost înlocuit de cel pentru studiul faunei subterane.
image
Spectaculoasele grădini ale Palatului Versailles
Spectaculoasele grădini sunt situate în partea vestică a palatului și sunt alcătuite din Parcul Versailles și Grădina Versailles-ului.
image
Cetățuia Brașovului, inspectată de trei împărați ai Austriei
Cetățuia Brașovului a fost suficient de importantă încât să fie inspectată de trei împărați ai Austriei și impunătoare cât să atragă atenția reginei României, „ultima romantică a Europei”.