Viața începe cînd cade prima frunză
Anul 2000 stă să înceapă, iar viața mea e pe cale să se schimbe pentru totdeauna, deși nici măcar nu bănuiesc în ce moduri. Momentan e toamnă, frunzele s-au îngălbenit și au început să cadă, iar pe mine mă despart cîteva zile de prima întîlnire cu școala, cea pentru care nu m-a pregătit nimeni și pentru care nici măcar singurul an de grădiniță, terminat la 7 ani și jumătate, n-a fost o anticipare serioasă. Pe scurt, nu știu ce mă așteaptă, iar în stomac mi se fac ghem pulsînd emoțiile și anticiparea, frica pe care ceilalți probabil că o iau drept entuziasm.
După niște prime zile năucitoare, cînd am senzația că nu știu nimic și mai ales că sînt un uriaș nimic, școala mi se arată în lumina unei revelații pe care o păstrez și astăzi la fel de proaspătă: zi după zi, mama mă îmbracă frumos, îmi aranjează părul și îmi dă cîteva monede pentru mîncarea dintre orele de curs. Aici, devin rapid tocilara clasei – nici nu e greu să înfloresc într-un mediu în care am scopuri clare și precise, unde îndeplinirea lor vine cu recompense sub formă de vorbe bune, note pe măsură, laude, îndrumare, invitații de a citi sau a prezenta ceva în fața clasei, certuri blînde cînd, plictisită după terminarea bastonașelor și liniuțelor din caiet, încep să rezolv exercițiile celor de clasa a III-a, aflați în aceeași sală cu noi în mica școală care începe să miroasă tot mai puternic a fum de la focurile care ard timid în sobele din toate clasele.
Aici nu există lovituri, cuvinte urîte, injurii, scene traumatizante. Școala e raiul meu personal și devine, în cel mai scurt timp, colacul de salvare disponibil oricînd, pe termen lung, poate chiar infinit. Am senzația că e prima dată cînd ies din casă și, în covîrșitor de multe sensuri, afirmația aceasta este adevărată.
Ceea ce face ca, și peste ani și, iată, decenii, să asociez frunzele arămii care cad din pomi și aerul tot mai rece cu frumusețea copleșitoare și absolută, în fața căreia lăcrimez și chiar plîng cel mai des. E toamnă, sînt salvată din nou!
Și-acum, la 33 de ani, îmi cumpăr haine noi odată cu fiecare început de toamnă, de parcă m-aș pregăti iar pentru școală. Și-acum îmi cumpăr caiete și pixuri, de fapt, tot ce am vrut, am vrut cu disperare și n-am putut primi în copilăria pe care mă întreb dacă și peste alți 33 de ani mi-o voi aminti la fel de dureros și revoltător de caracterizată de lipsuri. Am vrut caiet cu spirală metalică pe centru – era mai frumos și mi-ar fi fost mult mai ușor să scriu îndoind complet coperta de la cotor –, dar nu l-am primit niciodată decît pe cel de 50 de bani, clasicul dictando pentru care mi se spunea că ar fi recunoscători copiii din Africa și al cărui cotor s-ar fi rupt dacă l-aș fi pliat prea mult, așa că acum stivuiesc cutii cu agende liniate cum îmi place și nedatate, necăpătate de la verișori mai mari, ci ale mele, doar ale mele, caiete cu spirală metalică, bilețele lipicioase colorate, transparente și opace, lucioase și mate, și creioane curcubeu în rafturile de jos ale bibliotecii.
O lungă perioadă, pe final de vară adun într-un rucsac cîteva caiete dictando, altele de matematică, instrumente de desenat și pictat, semne de carte, un penar cu cele necesare școlii, un portfard cu cîteva mărunțișuri esențiale – balsam de buze fructat, o oglindă interesantă – și le dăruiesc unei mame care ar vrea să-și ajute fiica mai mult, dar nu poate sau nu are voie, cine știe cum și de ce, nici nu e treaba mea, dar o fac periodic aproape crezînd că-n acest ritual personal e o urmă de posibilitate a întoarcerii în timp pentru a susține o mamă care nu a putut să facă mai mult pentru fetița al cărei tată nu știa cît costă ghiozdanul sau de ce e nevoie de încălțăminte de iarnă. Și care, mai trist, nu știa blîndețea sau umanitatea de bază.
Toamna mă mut și o iau de la capăt, tot atunci mă îndrăgostesc – de alții și de mine, iar și iar de mine, în toate formele pe care le iau, cameleonic și natural, de la o etapă la următoarea, traversînd spirale pe care prea des le confund cu ascensiunea directă, arogant și neștiutor.
Trec dintr-un oraș în altul și dintr-un cartier în altul cu ușurința care nu știu unde își are izvorul, sînt un animal care și-a petrecut primii ani în captivitate, neștiind că într-o zi se va afla la cîrma propriului destin, cît de clișeic și real! Redecorez apartamente și case noi, în care știu de la început că nu voi sta prea mult, dar asta nu-mi frînge nici măcar un pic din entuziasmul cu care îmbrățișez etapele noi și lecțiile care vin cu ele. Sînt aici, în banca vieții, gata să iau notițe din primul rînd pentru că de aici văd mai bine, aud mai bine, simt mai bine, pot ieși mai repede la tablă cînd trebuie demonstrat ceva. Voi absolvi într-o zi sau voi repeta clasa pînă pricep că ceea ce caut nu este întotdeauna acolo unde pare să fie, în locul cel mai la îndemînă, cu siguranță voi fi scoasă în fața clasei pentru laude uneori, alteori pentru mustrarea necesară deoarece am greșit într-un mod care, atunci și acolo, va părea iremediabil.
Nu pot și nu vreau să explic, de cele mai multe ori, euforia care-mi luminează privirile atunci cînd totul moare în jur. Pentru unii e o dovadă incontestabilă a sadismului, a naturii depresive, a amîndurora. Pentru mine, e viață și-atît. În cea mai pură și sinceră formă.
Așa cum Iisus se face jertfă pentru izbăvirea păcătoșilor cînd se lasă dus pe cruce în mitologia religioasă, și natura moare-n septembrie pentru ca eu să descopăr cum să trăiesc – și nimeni și nimic nu-mi poate altera percepția aceasta aproape mistică asupra vieții mele, care începe cu adevărat și-n siguranță și cunoaștere, iar și iar, atunci cînd cade prima frunză.
Anca Zaharia este redactor-șef la Revista GOLAN și scrie despre cărți pe ancazaharia.ro. Are în pregătire volumul de poezie Pămîntul Plath.
