Vechea lume nouă a Academiei

Publicat în Dilema Veche nr. 235 din 14 Aug 2008
Dilema veche la Timpul prezent   Ce vrei să te faci cînd vei fi mare? png

Academia a început cu o trădare şi c-un demagog. Ne spune Plutarch în Vieţile paralele că lui Theseus, fondatorul Atenei, surprins de o vară indiană a hormonilor, i s-au aprins, pe la cincizeci de ani, călcîiele după Elena - o fată care, nici măcar după standardele timpului, nu era încă bună de măritat şi care, puţin mai tîrziu, avea să devină cunoscută sub numele de Elena din Troia. Semizeul n-are probleme de genul "s-o las se strică, s-o iau mi-e frică că vine altul şi mi-o ridică". Găseşte calea de mijloc: o fură şi i-o încredinţează mamei sale, Ethra, s-o păzească pînă la împlinirea sorocului. Ghinionul face, ne spune tot Plutarch, că în acelaşi timp Menestheus, fiul lui Peteus, să fie şi primul om consemnat de istorie care să izbutească să prostească, la propriu şi la figurat, mulţimile din Atena, zugrăvindu-l pe Theseus drept capul tuturor răutăţilor şi promiţîndu-le marea cu sarea. Castor şi Pollux, aşadar, porniţi spre salvarea Elenei, găsesc în Atena un teren cum nu se poate mai prielnic: colaboraţioniştii stăteau pe toate gardurile, care din interes, care din principiu. "Cîştigător" avea să se dovedească Academus, singurul dintre atenieni care ştia unde se afla ascunsă, cu adevărat, Elena. De atunci încolo, de fiecare dată cînd Lacedonienii invadau Atica, aveau grijă să ocolească pămînturile lui Academus. Treptat, Academia avea să fie considerată de către toată lumea un loc sfînt, dedicat Atenei, zeiţa înţelepciunii - mai cu seamă că era un pămînt "nefertil, uscat şi murdar". Cine să-l rîvnească? Abia după ce Cimon avea să-l transforme într-un soi de paradis, graţie unei importante infuzii din bani publici, Platon avea să-şi stabilească acolo prima academie. Să nu ziceţi că nu v-am spus. Am ajuns în Statele Unite convins fiind că nimic din ceea ce înseamnă mediu academic nu-mi este străin. Îmi luasem deja o diplomă de master în Franţa, avusesem cîteva burse de cercetare în Anglia şi Belgia şi credeam că-mi depăşisem complexele provinciale. Mă înşelam amarnic. Sistemul academic american are puţine în comun cu cel european. În primul rînd, stilul: centrat pe performanţă şi eficienţă, sistemul e extrem de rigid sub o mască de aparentă relaxare. Încurajată în teorie, creativitatea trebuie ambalată în forme fixe şi digerabile de către sistem - de unde şi tiparele standard sub care se prezintă lucrările ştiinţifice. (După cum recunoştea Jeffrey Isaac, chairman-ul departamentului de Political Science al Universităţii Indiana - Bloomington, un autor cu un stil original, precum celebra Hannah Arendt, ar avea astăzi serioase probleme în a publica măcar un articol în vreo revistă de specialitate.) Contribuţia originală trebuie rezumată în primele patru rînduri ale lucrării ("dacă nu o poţi rezuma în patru rînduri înseamnă că nu ai o contribuţie originală"). De altfel, întregul sistem e clădit în aşa fel încît, la capătul "liniei de producţie", să livreze produse nu neapărat sclipitoare, dar cu siguranţă eficiente. La urma urmei, nimeni nu-şi cumpără hîrtia igienică după criterii estetice. Ca nicăieri pe bătrînul continent, doctoratul începe cu o serie de cursuri şi seminarii intensive (graduate level), centrate în jurul primei şi celei de-a doua specializări. Cu puţine excepţii (mandatory courses), ţi se oferă un pachet de cursuri din care poţi să alegi, în funcţie de interesele personale, profesori etc. - dar este responsabilitatea ta să-ţi împlineşti numărul minim de ore cerute pentru fiecare specializare şi pentru aşa-numitul outside minor (conceput tocmai pentru a lărgi orizontul doctorandului). Dacă nu reuşeşti să menţii un nivel de performanţă satisfacător (A sau B şi un excelent "progress review"), eşti dat afară din program - iar ameninţarea nu e nici pe departe vorbă-n vînt. Cu variaţiuni de la o universitate la alta şi de la un program la altul, aproximativ un sfert dintre candidaţi dispar în acest interval. După trei sau patru ani, odată împlinite aceste condiţii, urmează proba de foc: examenele "comprehensive" - cîte unul pentru fiecare specializare. După cum le spune şi numele, ele sînt menite să-ţi testeze cunoştinţele, capacitatea de sinteză şi de prelucrare a informaţiei într-o manieră exhaustivă. Întrebările sînt generale, cros-section şi ai exact opt ore pentru a răspunde în scris. Răspunsurile sînt corectate de către o comisie de specialitate care nu cunoaşte identitatea candidatului, iar la sfîrşit eşti declarat "admis" sau "respins". (În al doilea caz, mai ai dreptul să dai examenul încă o dată. Un al doilea eşec echivalează cu ieşirea din program.) Abia odată trecute aceste "hopuri", lucurile încep să semene cu practica europeană: îţi alegi o comisie de doctorat, propui o teză (proposal defense); dacă ţi se acceptă, începi să scrii dizertaţia (fiecare capitol trebuie aprobat cel puţin de către preşedintele comisiei, înainte de a putea trece la următorul, iar fiecare membru al comisiei îţi poate cere refacerea unor părţi din lucrare sau chiar a întregii dizertaţii). Procesul e mai lung sau mai scurt, în funcţie de subiect, priceperea doctorandului şi exigenţa comisiei, dar ca regulă generală durează între doi şi patru ani. (Şapte ani pentru finalizarea unui program de doctorat e considerat termenul relativ standard.) În tot acest interval eşti pregătit nu doar pentru cercetare, ci şi pentru activitatea pedagogică, în virtutea faptului că majoritatea posesorilor de PhD se orientează spre profesorat (în SUA, titulatura de "profesor" e rezervată învăţămîntului universitar; ceilalţi sînt "teachers" sau "educators"). Eşti, la început, Associate Instructor (AI) sau Teaching Assistant (TA), urmînd ca, spre sfîrşitul programului, în funcţie de oportunităţi şi de abilităţi să ţi se încredinţeze propriile cursuri (Independent Instructor) şi propriul AI care să te ajute. Abia aici creativitatea se poate manifesta în voie. Fiecare îşi construieşte cursurile după cum crede de cuviinţă, comandă cărţile pe care le crede potrivite (gratuite pentru profesori şi AI, nu însă şi pentru studenţi), şi stabileşte sistemul de notare. Nu există autori sau teme obligatorii şi nimeni nu-ţi impune un anumit format. La sfîrşitul semestrului, sub protecţia anonimatului, studenţii evaluează performanţa fiecărui profesor, după mai multe criterii. "Sistemul" intervine însă din nou în momentul în care aplici pentru o poziţie în academie ("job hunting"). Aici standardizarea formulelor de prezentare atinge cote de neimaginat în Europa. Scrisorile ("Cover Letter", "Statement of Teaching Philosophy", "Statement of Research Interests") - menite în teorie a diferenţia candidaţii - respectă (pentru că aşa "se" cere, deşi nimeni nu ştie cine se află în spatele impersonalului "se"), acelaşi tipic precum descrierea vizitelor tovarăşului Ceauşescu în ziarele epocii. Bătălia pentru o formulare "originală, dar nu foarte" e crîncenă şi creează dileme de luni de zile (îmi imaginez că scribii ceauşişti trăiau dileme asemănătoare: cum să ieşi în faţă rămînînd în acelaşi timp în formaţie?), vestea bună e că te afli deja la (aproape) ultimul hop. Dacă, după alţi cîţiva ani de eforturi, reuşeşti să obţii "a tenure position", independenţa faţă de sistem îţi este, de facto, asigurată. Iar într-o lume în care siguranţa locului de muncă nu e nici măcar un vis, nu e puţin lucru. Pentru unii însă e deja prea tîrziu. Merită? Pentru mulţi americani, nu. (De aceea şi procentul de doctoranzi ne-americani depăşeste 50%.) De ce să te chinui atîţia ani pentru un salariu relativ modest, cînd, în tot acest interval, ai putea cîştiga mult mai mult lucrînd "de-adevăratelea" la o companie privată? Îmi imaginez că, trăgînd linia şi făcînd socotelile, totul depinde de ceea ce îţi place să faci şi de ceea ce eşti pregătit să sacrifici. Certitudini, mai ales în Academie, nu există. A învăţat-o pe pielea lui Aristotel, cînd, după douăzeci de ani petrecuţi sub aripa lui Platon, la conducerea Academiei, a ajuns nepotul acestuia, Speusippus. Şi uite-aşa, din cauza (datorită?) unui nepotism, a apărut şi Liceul. Să nu ziceţi că nu v-am spus.

image png
„O vîscozitate, sau altceva analog”
Înlocuirea unei piese de schimb presupune îndeobște oprirea mașinăriei, „scoaterea din priză” a ansamblului care trebuie reparat.
p 10 jpg
Grefe, transplant, înlocuiri de organe
Dimineața, doctorii își pun repede la loc „piesele” și pleacă la drum.
p 11 jpg
Despre viața eternă. Un creier în borcan
ă mă salvez în cer? Păi, ce discutăm noi aici, domnule, neuroștiințe, filosofie, transumanism sau teologie? În halul ăsta am ajuns? Doamne ferește!
p 12 jpg
Făpturi de unică folosință
Dar pentru a fi, realmente, mai buni, trebuie să găsim ieșirea din labirint.
image png
Poema centralei
Am găsit-o aici, montată de fostul proprietar, și va împlini în curînd 22 de ani.
p 13 jos  la Prisecaru jpg
Piese de schimb
Sperăm ca prin aceste considerații elementare să vă fi trezit dorința de a afla mai multe aspecte legate de acest capitol și curiozitatea de a urmări mai îndeaproape subiectul.
p 14 jpg
(Sub)ansambluri cognitive
Omul nu mai este, poate, măsura tuturor lucrurilor.
p 16 foto C  Mierlescu credit MNLR jpg
Cu ură și abjecție
Mă amuz și eu, dar constatativ, de un alt episod, grăitor, zic eu, cît zece.
image png
Groapa, cazul și centenarul
Eugen Barbu (20 februarie 1924 – 7 septembrie 1993) este, probabil, cel mai detestabil și mai controversat scriitor român din postbelicul literar românesc.
p 10 adevarul ro jpg
Dilemele decadenței
Există aici, poate, o secretă soteriologie la confiniile cu sensibilitatea decadentă, și anume credința că printr-o înălțare estetică deasupra oricărei etici contingente.
p 11 WC jpg
„Biografia detestabilă” și „opera admirabilă”
Groapa, cîteva nuvele din Oaie și ai săi ori Prînzul de duminică, parabolele decadente Princepele și Săptămîna nebunilor sînt titluri de neocolit.
p 12 Pe stadionul Dinamo, 1969 jpg
Montaje despre un mare prozator
Din dorința de a da autenticitate însemnării, autorul s-a slujit și de propria biografie. Cititorul va fi înțeles astfel semnificația primului montaj.
p 13 Eugen Barbu, Marcela Rusu, Aurel Baranga foto Ion Cucu credit MNLR jpg
Ce trebuie să faci ca să nu mai fii citit
Nu cred că Barbu e un scriitor mare, dar Groapa rămîne un roman bun (preferata mea e scena nunții) și pînă și-n Principele sînt pagini de foarte bună literatură.
p 14 credit MNLR jpg
Cele trei „Grații” ale „Împăratului Mahalalei”
Se pune, astfel, întrebarea ce ratează și unde ratează acest scriitor: fie în proasta dozare a elementului senzațional, fie în inabila folosire a șablonului ideologic.
image png
Dalí la București
Dalí vorbește românilor pe limba lor, spunîndu‑le, totuși, o poveste pe care nu o pot auzi de la nici un alt artist.
p 11 credit ARCUB jpg
Space venus Museum jpg
Declarația de independență a imaginației
și drepturile omului la propria sa nebunie
În coșmarul unei Venus americane, din beznă apare (ticsit de umbrele uscate) vestitul taxi al lui Cristofor Columb.
p 12 credit ARCUB jpg
Gala
Numai Gala și Dalí sînt deghizați într‑o mitologie deja indestructibilă.
Charme Pendentif Avide Dollars jpg
Suprarealismul sînt eu! Avida Dollars
Materia nu poate fi spiritualizată decît dacă o torni în aur.
047 jpg
Viziunea suprarealistă a lumii
Ne aflăm pe versantul opus lucidității gîndului. Intrăm în ținutul somnului, al tainei, adică în zona de umbră a vieții.
p 14 credit ARCUB jpg
Dalí în România?
Dacă ar fi să căutăm influența lui Dalí în arta românească, este necesar ca mai întîi să înțelegem cine și ce a fost Salvador Dalí.
image png
Mințile înfierbîntate
Cu alte cuvinte, cum diferă noile forme de fanatism de cele din trecut?
p 10 adevarul ro jpg
Dragă Domnule Cioran,
Pe vremuri, m-ați fi vrut arestat; acum, trebuie să-mi acceptați o „distanță ironică de destinul nostru”. Vai, lumea merge înainte cu „semi-idealuri”!
p 11 jpg

Adevarul.ro

image
Furtuni cu grindină și vânt puternic în mai multe zone din țară. La Tulcea, ISU a emis mesaje RO-ALERT VIDEO
ISU Delta Tulcea a emis un mesaj RO-Alert pentru atenționarea locuitorilor, din Tulcea, Nufărul, Murighiol, Sarichioi, Babadag, Kogălniceanu, Frecăței, Somova și toate localitățile din Deltă Dunării.
image
Se află omenirea în pragul celui de-al Treilea Război Mondial? Ce spun specialiștii
Preocupările legate de izbucnirea unui al Treilea Război Mondial sunt crescânde, având în vedere recentele evenimente petrecute în Orientul Mijlociu, dar și situația din Ucraina.
image
Cum a fost aleasă Dobrogea ca loc de construcție al Centralei nucleare. Proiectul demarat de Nicolae Ceaușescu și inaugurat de Ion Iliescu VIDEO
Specialiștii au identificat și studiat mai mult de 120 de posibile amplasamente pentru centrală şi au fost luate în calcul mai multe bazine: Dunărea, Vişeul de Sus, Someşul Cald, Crişul Negru, Mureşul, Oltul, Siretul, Suceava, Moldova, Prutul Superior. În cele din urmă, a fost aleasă Dobrogea.

HIstoria.ro

image
Femeile din viața lui Lucrețiu Pătrășcanu
Lucrețiu Pătrășcanu a fost un personaj al deceniilor 4 și 5, controversat în timpul vieții, cat și după asasinarea sa în 1954.
image
A știut Churchill despre intenția germanilor de a bombarda orașul Coventry?
Datorită decriptărilor Enigma, aparent, Churchill a aflat că germanii pregăteau un raid aerian asupra orașului Coventry. Cu toate acestea, nu a ordonat evacuarea orașului și nici nu a suplimentat mijloacele de apărare antiaeriană.
image
Căderea lui Cuza și „monstruoasa coaliţie”
„Monstruoasa coaliţie“, așa cum a rămas în istorie, l-a detronat pe Alexandru Ioan Cuza prin lovitura de palat din 11 februarie.