Vasile Ouroboros sau Critica intelectualilor
Din unele puncte de vedere, intelectualul e asemănător femeii din cîntecele de mahala - "Femeia, femeia / Cu ea să nu te pui / Căci, domnilor, femeia..." (Urmarea, bănuiesc, e suficient de cunoscută pentru a nu mai trebui menţionată ca atare.) Şi asta pentru că orice tentativă de critică a intelectualilor devine, din capul locului, cel puţin dubioasă, deoarece ea trebuie efectuată, volens-nolens, cu instrumentele şi din perspectiva... intelectualului. Ceea ce trebuia să se demonteze se preschimbă în material de construcţie pentru cel de demontat şi invers. Critica se transformă astfel într-un Ouroboros - şarpele care-şi înghite coada. Pe de altă parte însă, un asemenea demers întreprins periodic este nu doar igienic, ci şi necesar. Mărturie, printre altele, poate sta inclusiv căţelul meu, Vasile, care, de cîteva ori pe zi, simte nevoia să-şi fugărească propria-i coadă, doar pentru a se menţine în formă şi pentru a-şi păstra buna dispoziţie. Problema intelectualului este problema lui Midas. Ca şi regele Frigiei, are tendinţa, aproape irepresibilă, de a transforma orice atinge - dar nu în aur, ci în idei. Intelectualul e îndrăgostit de idei. O asemenea dragoste prezintă (şi) unele dezavantaje. Bunăoară, îi e mai drag adevărul decît Platon. Oamenii din carne şi sînge, cu problemele, durerile şi complexităţile lor, încep să-şi piardă nuanţele, devenind, mai mult sau mai puţin, abstracţiuni. După cum Midas, încîntat de noul "talent", şi-a luat de mînă fiica, transformînd-o într-o statuie din aur, intelectualul prea entuziast l-a luat de mînă pe Gigi-de-la-sculărie, metamorfozîndu-l ba în ideea proletarului revoluţionar, ba în cea a naţional-socialistului, ba în aceea a burghezului sau a omului statistic. În toate aceste ipostaze, precum fiica lui Midas, Gigi-de-la-sculărie arăta mai bine şi mai strălucitor. Avea însă o problemă: îşi dăduse duhul. De parcă asta n-ar fi fost îndeajuns, o asemenea metamorfoză prin abstractizare îi mai permite intelectualului şi să "ingurgiteze" practic orice. Nimic nu-i scapă. La el (ea), vorba unei iubiri din tinereţe, ca la Arghezi, "şi trandafiri şi bube galbene şi toate urcă şi coboară, urcînd". Nimic nu-l(o) scîrbeşte, nimic nu-i repugnă, nimic nu-l(o) determină să facă pasul în spate, oripilat(ă). Ideile, ca şi banii împăratului Vespasian, n-au miros. Noica, bunăoară, spunea că, trecută prin filtrul culturii, orice durere devine acceptabilă. Se prea poate. La fel însă, orice grozăvie trecută prin filtrul ideii devine ingurgitabilă. Tolerabilă. De discutat, se poate discuta despre orice, sine ire et studio. De aici şi handicapul, pus de Platon pe seama tranziţiei brutale de la lumina "adevărului" la penumbra "peşterii" în care "asistenţa" s-ar afla înlănţuită: intelectualului îi vine greu să se facă înţeles. Solicitat să definească "adevărul", să-i traseze nişte graniţe - altfel spus, să-l transforme într-un dat practicabil - de cele mai multe ori intelectualul începe să se bîlbîie. Se contrazice, revine, nuanţează, e veşnic nemulţumit şi neostoit. Simplu spus, prezintă grave deficienţe de comunicare care-l(o) transformă într-un adevărat test Rorschah, al petelor de cerneală - fiecare "citeşte" în ele ceea ce aşteaptă. Aşa se ajunge la situaţii de genul Nietzsche - precursor al nazismului - versus Nietzsche - precursor al postmodernităţii. Sau, dacă preferaţi, mai aproape de casă, la Eminescu - protocomunistul - versus Eminescu - protolegionarul. Povestea însă e departe de a se sfîrşi aici. La urma urmelor, intelectualul e şi el(ea) om. Nu întotdeauna e greu de "citit" şi nu toate "rătăcirile" sale pot fi puse pe seama unui defect de interpretare. Uneori, sătul de atîta îndoială metodică, îşi dă şi el(ea) "cu părerea", în gura mare, la fel ca restul lumii. Clar şi răspicat. Atunci însă şansele de a avea dreptate se reduc considerabil. Desigur, mai posedă încă avantajul a ceea ce americanii numesc an educated guess - dar cam atît. Dîndu-şi "cu părerea", a căzut - ca să spunem aşa - în capcana Luceafărului, reintrînd "în rîndul lumii" şi renunţînd, practic, la statutul de intelectual. Iar cînd se înşeală, o face de obicei grandios. (Exemplele sînt prea numeroase pentru a fi citate aici - de la Platon sfătuindu-l pe tiranul Siracuzei, la Foucault lăudînd cu entuziasm revoluţia iraniană, trecînd prin Heidegger sau Cioran.) Şi asta pentru că rolul intelectualului - o ştim de la Socrate - este în primul rînd acela de a pune la îndoială, de a critica şi de a scoate din sărite. La partea de construcţie stă mai prost. Ceea ce nu reprezintă, cu necesitate, un defect. În definitiv, o societate are nevoie de toate cele: de vidanjori, pentru a o menţine curată, şi de intelectuali, pentru a o menţine trează. Pentru a o scoate din moţăială şi din placiditate. Nu degeaba mulţi îi consideră pe intelectuali o categorie enervantă. Nu degeaba intelectualii sînt, prin definiţie, prietenii opoziţiei, într-o societate democratică, devenind incomozi în momentul în care opoziţia se transformă în putere. Gîndirea - spunea Castoriadis, şi înclin să-i dau dreptate - e democratică prin definiţie, pentru că se întoarce mereu, întrebătoare, asupra sieşi. Au curs rîuri de cerneală şi s-au organizat conferinţe internaţionale pentru a lămuri misterul destinului intelectualilor în Europa de Est. (În Ştiinţele Politice din ultimii ani a devenit echivalentul, la scara redusă, a misterului dispariţiei dinozaurilor pentru paleontologie.) "Cum s-a putut întîmpla - ar suna întrebarea - "ca tocmai acele revoluţii, etichetate de către Timothy Garton Ash, la începutul anilor '90, drept Ťrevoluţiile intelectualilor», să-i marginalizeze, într-o asemenea măsură?" Unii au aruncat vina exclusiv în cîrca intelectualilor, alţii - în cea a societăţii, iar alţii au căutat calea de mijloc. Puţini au văzut însă că intelectualii s-au reîntors, de fapt, acolo unde le era locul. Aidoma maurului, intelectualul şi-a făcut datoria, intelectualul poate să plece. Ca să aibă de unde se-ntoarce. Ca şi Vasile Ouroboros.
