Update. Sensul timpului pentru omul contemporan
Pentru tot mai mulţi dintre noi, o zi obişnuită de lucru începe cu cîteva „actualizări“ şi vocea Zeului-Reţea, murmurînd vorbe similare celor prin care Tancredi îşi dezarma unchiul conservator, în Ghepardul lui Lampedusa: „Dacă vrei ca lucrurile să rămînă la fel, atunci lucrurile trebuie mai întîi să se schimbe“. Altfel spus (şi actualizat): dacă vrei să te poţi folosi în continuare de acest laptop sau smartphone care ţi-a devenit, iată, indispensabil – n-ai fi zis acum cîţiva ani, nu? –, e cazul să actualizezi... Acceptă situaţia şi apasă tasta, hai, mai repede, actualizează acum, update now.
Cum să gîndim tranziţia de la prima fază a timpurilor noi (Neuzeit) la vremurile recente (neueste Zeit)? Privind în cheie dramatică procesul modernităţii, putem spune că a implicat răsturnarea treptată a omului din poziţia privilegiată de centru al Creaţiei, înlocuind această reprezentare cu cea a unui străin aruncat de întîmplare în mijlocul unei naturi prin nimic divine. „Natură, cu colţi şi gheare-nsîngerate“, suspina lordul Tennyson, la jumătatea secolului al XIX-lea. Lumea se deschide, doar că, odată cu această deschidere, intervine miza copleşitoare a inventării unui sens al vieţii. Vorbind la modul general, modernitatea poate fi înţeleasă ca tradiţie a noului: Renaşterea, Reforma, tiparul, capitalismul, industrializarea şi, în vremurile cele mai noi, cotitura digitală, cu „updatările“ ei continue şi învechirea aproape instantanee a tot ce e nou.
Ce mai înseamnă însă noul, în ziua de azi? Era update-urilor pare a confirma judecata lui Boris Groys: „Viitorul nu mai este prevestirea noului, ci reprezintă mai degrabă modificarea fără sfîrşit a ceea ce a avut loc deja“. Încă mai important: ce consecinţe are pentru vieţile noastre ritmul ameţitor şi dătător de nevroze al tuturor acestor update-uri şi upgrade-uri periodice, ca şi faptul că nimic nu se mai repară şi totul se înlocuieşte, coroborat cu presiunea de a fi mereu „la zi“ (up-to-date) cu informaţiile?
Mai întîi, e cazul să luăm act de o dislocare la nivelul ontologiei fundamentale. O cheie de lectură a istoriei culturii occidentale, sugerată de Giorgio Agamben, atestă drept decisivă schimbarea treptată a modului de a înţelege natura actului şi a actualizării (energeia), în raport cu ontologia aristotelică. Aş spune că update-urile sînt actualizări fără potenţial, dacă prin „potenţial“ mai vrem să trimitem la conceptul aristotelician de dynamis (pereche a „actului“), concept înţeles de filozoful grec drept putinţă de a se actualiza sau, în egală măsură, de a nu se actualiza. „Potenţa“ din metafizica lui Aristotel se vede resorbită în „efectivitate pură“, cîtă vreme, pentru tehnoştiinţa modernă, tot ceea ce se poate face trebuie să se facă, mai devreme sau mai tîrziu, după cum avertiza Günther Anders. În noua ontologie, fiinţa nu mai implică „permanenţa unei forme şi a unei substanţe“, ci „fiinţa e ceea ce face, este propria ei operativitate“ (Agamben). Tot ceea ce este se vede redus la operaţii de actualizare.
„Mă actualizez, deci exist“
Dar asemenea consideraţii pot părea excesiv de abstracte. Încercînd să le concretizăm în cazul-cheie al fiinţei umane, descoperim că însăşi raportarea la timp a omului contemporan e diferită faţă de vremurile mai vechi. „Mă actualizez, deci exist.“ În cele ce urmează, aş dori să vorbesc despre şase aspecte relevante pentru această modificare de raport.
1) Un element sugestiv e prezentul continuu al industriei divertismentului. Maşinăria escapistă de produs simulacre se vede continuu alimentată în era serialelor online, fabricate după reţetă, pe profilul fiecărui tip de consumator. Fie că îţi plac vampirii sau conspiraţiile, ai mereu episoade noi, seriale noi şi totuşi... aceleaşi: ne găsim comod instalaţi nu doar pe canapelele noastre IKEA, ci şi în „epoca tautologiei“.
2) În zilele noastre, cea mai mare industrie a lumii e industria turismului. Dacă Hollywood era, odinioară, „uzina de vise“, putem spune că turismul e industria de produs amintiri. Doar că turismul actual nu vizează, în realitate, reconectarea la trecut şi istorie: e, în mare parte, despre poveşti care vînd, locuri cosmetizate şi „rebranduite“ (precum Castelul Bran). E, mai cu seamă, despre „marketarea“ unor amintiri sensibil diferite faţă de experienţa avută. Memoria nu doar că ne joacă feste: ea, practic, selectează, modifică şi recreează experienţa trecută. Şi astfel, cozile interminabile, aglomeraţia în faţa obiectivelor-vedetă, enervarea şi epuizarea noastră, toate acestea pălesc în amintire, memoria funcţionînd economic, adică în conformitate cu ceea ce marele psiholog Daniel Kahneman a numit „regula apogeu-final“. Pe scurt, reţinînd doar modul în care s-a terminat vacanţa şi momentul ei de maximă intensitate. Putem, astfel, să ne păcălim liniştiţi pe noi înşine că am făcut lucruri bune cu banii noştri şi să ne fălim cu poze „filtrate“ pe Facebook sau Instagram.
3) Esteticianul Yves Michaud vorbea cu destul cinism, dar în cunoştinţă de cauză, despre fenomenul de „vaporizare“ a artelor vizuale contemporane: s-a încheiat cu şlefuirea minuţioasă a operelor, vrem experienţe intense şi cam atît, pretindem ceva mereu nou şi, de fapt, repetăm clişee şi reciclăm procedee, producînd producţii mai curînd non-muzealizabile, deşi apar mereu noi muzee de artă „recentă“. Aici, se cuvine spus că există şi excepţii salutare printre practicile artistice din zilele noastre. De pildă, lucrul cu arhivele, veritabilă asceză strunind nerăbdarea exprimării dezinhibate de sine a celui care se pretinde artist, capătă, deopotrivă, semnificaţia unei practici de rezistenţă la nivelarea sau normalizarea biopolitică operată în era capitalismului global.
4) Cel mai problematic efect al consumerismului, din punct de vedere moral, este epuizarea frenetică a resurselor. Însă, din punct de vedere etic, adică în legătură directă cu (de)formarea caracterului uman, problema consumerismului e că induce o veritabilă „fobie de angajament“ personal, aşa cum au avertizat autori ca Stuart Jeffries sau Zygmunt Bauman. În societatea de hiperconsum, ne raportăm la şansele de a fi fericiţi pe modelul „relaţiei dintre cumpărător şi mărfurile achiziţionate“: o relaţie e momentan dezirabilă, însă doar pînă la apariţia unei oferte mai bune, a următorului „model“ etc. Relaţiile noastre par tot mai mult făcute după modelul instalaţiilor artistice perisabile: după show, mai rămînem doar cu cîteva poze. Ceea ce determină răspîndirea unor forme de parteneriat urmînd „scheme de angajament light“. Dacă nu „gazoase“, cum spunea Michaud, vremurile mai noi sînt, oricum, „lichide“ (Bauman).
5) Locul comun ce pune semnul egalităţii între rădăcini şi identitate sună învechit sau chiar retrograd în urechile unei modernităţi „dezvrăjite“. Nu e însă mai puţin adevărat că doar contactul neîntrerupt cu tradiţia arhivată de gîndire şi practică e cel care asigură perceperea diferenţei tale disruptive în raport cu fluxul istoriei colective. Cînd nu mai vezi că se poate şi altfel, intervine normalizarea biopolitică, nivelarea alternativelor de existenţă şi spectrul „minunatei lumi noi“ descrise de Huxley. Ceea ce revine la a spune că nu poţi conferi sens şi valoare vieţii individuale altfel decît prin actul continuu de reevaluare critică, dar avizată, aşadar făcută în cunoştinţă de cauză, a tradiţiilor şi valorilor culturale sedimentate. Cine mai are azi vreme de aşa ceva? Iar dacă tot ce contează e valorificarea unui „capital uman“, e greu spre imposibil să faci din „cultura generală“ şi formaţia umanistă investiţii aducătoare de profit.
6) Există, în aceste condiţii, ceva mai ridicol pentru omul contemporan cel obsedat de nou, de actualitate, de ultima versiune, decît antica definiţie a filozofiei ca „pregătire pentru moarte“? Nimic autentic aici, nici un rit de trecere: bătrîneţea e ceva indecent, iar moartea e doar „schimbarea garniturilor de funcţionari“ (Theodor W. Adorno). Între timp, alergi după plăceri de o clipă, pe o bandă care nu se opreşte vreodată. Ştii că mai devreme sau mai tîrziu te va arunca de pe ea. Tot ce ţi-a rămas de sperat e să fie cît mai tîrziu.
Cristian Iftode este conferențiar univ. dr. la Facultatea de Filozofie, Universitatea din București. Cele mai recente cărţi publicate: Aristotel. Problema analogiei şi filosofia donaţiei (Editura Universităţii București, 2015) şi Critică, marginalitate, cinism (volum editat împreună cu Cristina Voinea, Editura Universităţii din București, 2016).
Foto: flickr
