Universitatea în era digitală

În era digitală, universităţile sînt privite ca fabrici menite să producă cunoaşterea practică,  cu aplicabilitate imediată în realitatea concretă. Ceea ce se cere facultăţilor este să ofere deprinderile care să îi pregătească pe absolvenţi pentru viitorul de pe piaţa muncii. Cît despre cadrele didactice, acestea sînt prinse în patul procustian de raportări şi de indici  scientometrici.

În era digitală, universităţile au ales să abandoneze, treptat, menirea lor originară, aceea de a construi o comunitate intelectuală şi umană, pe temelia spiritului critic. Îndemnul maiorescian de acum un secol şi jumătate ar fi întîmpinat de apostolii religiei ştiinţifice de astăzi cu un zîmbet dispreţuitor. Profesorul este, în lumea noastră de astăzi, un furnizor de servicii. Asemeni curierului ce livrează mărfuri, el este destinat să alerge, neobosit, spre a nu rămîne  în urma marşului  de neoprit al  progresului.

În era digitală, universităţile îşi pierd, treptat, acel liant care le dădea posibilitatea să supravieţuiască, în pofida istoriei adesea necruţătoare: dezbaterea de idei este înlocuită, adesea, de dogmatismul ce invocă bunele intenţii spre a sufoca mediul intelectual. Ordinea ideologică şi birocratică este imperativul de la care nimeni nu se poate abate.

Şi totuşi, dincolo de toate aceste criterii ce se impun prin intervenţii statale, universitatea este mai mult decît o instituţie ce oferă studenţilor grăbiţi diplome şi îndoctrinare ideologică rapidă. Universitatea poate însemna spaţiul în care examinarea critică şi distanţarea de idolii vremii să fie valorile centrale ale educaţiei. În contrast cu presiunea  finanţării şi a uniformizării, universitatea poate încerca să fie un teritoriu al libertăţii şi al ostilităţii faţă de fanatismul cifrelor sau al ideilor. Universitatea poate întruchipa un ideal de formare umană şi intelectuală.

Să fie toate aceste exigenţe simple înclinaţii utopice? Realitatea unui limbaj din ce în ce mai primitiv nu poate fi ignorată. În România erei digitale, cuvîntul scris este, pentru cei mai mulţi dintre compatrioţii noştri, doar cel aşternut pe ecranul de telefon. Cartea este un  reper ce nu mai are nici un corespondent în realitate. Vulgaritatea, mediocritatea şi agresivitatea verbală sînt semnele unor mutaţii pe care nu le mai putem ignora. Actul solitar al lecturii a încetat să mai fie un reflex natural de întoarcere spre sine. Universitatea este plasată în acest context modelat de forţele reţelelor sociale.

Şi ce mai poate fi universitatea în acest peisaj al imediatului ce şterge trecutul din memorie? Universitatea poate fi locul în care o anume demnitate a memoriei şi a cuvîntului să fie păstrată. Educaţia este cu mult mai mult decît un set de deprinderi tehnice, de vreme ce formarea intelectuală oferă acel cadru care să dea fiecăruia dintre noi accesul la liberul-arbitru. Educaţia umanistă ţinteşte nu spre imediat, ci spre durată. Ea este, spre a reveni la Maiorescu şi la linia junimistă, acea barieră pe care o ridicăm în fața barbariei, beţiei de cuvinte şi demagogiei patriotarde. În absenţa ei, umanitatea poate fi redusă la pasta docilă, modelată de Inteligenţa Artificială a lumii de mîine.

Cunoaşterea ce pare adesea uitată este parte din fluviul niciodată secat al tradiţiei. Iar universitatea este ea însăşi acest pod ce naşte o punte între ceea ce am fost şi ceea ce vom fi. Salvate de la pieire în bibliotecile virtuale, cărţile pot trasa drumul pe care universitatea să îl urmeze. Salvarea onoarei limbii şi a spiritului critic este una dintre misiunile universităţii, în timpurile pe care le trăim.

Refuzînd naivitatea optimismului orb, ca şi încremenirea pesimismului paralizant, calea ce ni se deschide este aceea a lucidităţii critice. Universitatea nu este un templu părăsit, abandonat uitării, ci un spaţiu în care pulsează vitalitatea atîtor generaţii. Fiecare pas pe care îl facem merge pe urmele paşilor de dinaintea noastră, de vreme ce doar continuitatea ne oferă energia de a imagina un viitor care să fie unul al oamenilor, iar nu al masei informe. Zidurile universităţilor noastre sînt copleşite de amintirea celor care au fost – promisiunile de mîine se ridică pe temelia visurilor lor de demult. 

Ioan Stanomir este profesor la Facultatea de Științe Politice a Universității din București. Cea mai recentă carte publicată: Mama. Un jurnal al dragostei și al despărțirii, Editura Humanitas 2022.