Uneori Rambo <i>c'est moi</i>
Domnul acela, John Rambo (prietenii îi spuneau Rambo), poate nu chiar atît de manierat şi elegant pe cît de curajos şi indestructibil, spunea undeva, pe la sfîrşitul unui film de-al său în care făcuse, ca de obicei, o groază de prăpăd şi de dreptate în jur, că îşi doreşte ca America să-l iubească tot atît de mult pe cît o iubeşte el. Acum, nu zic, există destule persoane care îi contestă cu vehemenţă înţelepciunea, dar, măcar în privinţa asta, eu, unul, înclin să-i dau omului dreptate. Vă pot explica imediat de ce. Dacă, printr-un efort de imaginaţie, veţi pune Dinamo în loc de America şi îl veţi înlocui pe Rambo cu Florian, veţi afla exact ceea ce îmi doresc şi eu: ca Dinamo să-mi întoarcă iubirea. Mă rog, nu-i cer să răguşească pe stadioane sau în faţa televizorului, să stea cu mîinile împreunate de superstiţie, să sperie o familie întreagă cu răcnete şi implorări fierbinţi, să bufnească scaune şi să se răfuiască cu Pitic (Dumnezeu să-i ocrotească sprinturile în Bulgaria!) la orice centrare care zboară aiurea, ci doar să joace bine, să ia campionatul şi să bată pe Steaua (asta, în primul rînd). Aa, şi n-ar fi rău să-l aducă pe Andone înapoi. Atît. Din cîte ştiu eu, în iubirile pătimaşe, astfel de cerinţe sînt permise. E adevărat, n-o fi avînd Dinamo nici un dram din însuşirile unei femei ideale, sînt de acord şi cu ideea privitoare la un trecut istoric binişor de pătat, dar, pentru numele lui Dumnezeu!, şi Rambo gîndea la fel. De ce s-a îndrăgostit el de SUA, cînd putea să-şi trăiască viaţa liniştit doar alături de doamna Rambo şi, eventual, împreună cu o droaie de Rambo mici? Pentru că, doamnelor şi domnilor, la fel ca mine într-o casă cu un dinamovist mai mare, nu a avut de ales atunci cînd s-a născut în America şi, probabil, tot ca mine, dar la 3 ani, mintea nu-i stătea prea tare la tandreţea şi senzualitatea sexului opus. În plus, fotbalul văzut la 3 ani (ca şi la aproape 30, de altfel) n-a avut niciodată legătură cu politica şi a rămas doar ce este, o iubire pătimaşă şi atît. (Dinamo-America: 1-0.) Nu ştiu cum a început la Rambo, dar la mine dragostea a pornit cu o întrebare: care din băieţii ăia în roşu şi alb este Dinamo? Cred că mi-a luat ceva timp pînă să înţeleg că unul e Orac şi altul Augustin, că Mulţescu nu-i totuna cu Ţălnar, la fel cum Moraru nu va putea fi în veci Movilă, dar, în fine, pînă la semifinala de Cupa Campionilor cu Liverpool, eram perfect lămurit. Ţineam cu Dinamo. Plîngeam pentru Dinamo. Iubeam pe Dinamo. Şi, ca să fie totul clar şi legătura cu Rambo perfectă, mă băteam pentru Dinamo, şi încă destul de des, cu o groază de duşmani (altminteri colegi de grădiniţă sau prieteni de pe stradă, deveniţi dintr-odată nişte chestii mici, urîte şi roş-albastre care se numeau stelişti). Aşa începe totul: cu un frate mai mare şi cu o întrebare, cu o echipă în roşu-alb, cu o semifinală de Cupa Campionilor, cu nişte duşmani de moarte. E lucru ştiut şi în politică: fără duşmani adevăraţi, iubirea de patrie lîncezeşte. (Dinamo-America: 1-1.) P.S. Campionatul 2005-2006 a încetat să existe pentru mine odată cu plecarea lui Andone. E drept, Dinamo mi-a adus cîteva mici bucurii: autogolul lui Rădoi şi Rosenborg, Middlesbrough şi cele 4 goluri în poarta lui Carlos. Cam puţin. În lipsă de altceva însă, e de ajuns şi atît. Sînt convins că şi Rambo ar gîndi la fel.
