Unde muzică nu e, educație nu e
De 30 de ani, toată lumea se vaită de performanța slabă a sistemului nostru școlar. De 30 de ani, sistemul nostru școlar trece prin reforme și schimbări. Fiecare ministru, fiecare guvern, fiecare majoritate parlamentară au schimbat legislația, programele, planurile. Nici o reformă nu a fost lăsată „să lucreze” în sistem suficient de mult timp ca să i se vadă efectele. Nu-i vorbă, au fost și cazuri în care intervenția „noilor” reforme asupra celor vechi și neconsumate a fost salutară, căci inițiativele în acest domeniu se întîmplă să fie vizibil dăunătoare încă de cînd sînt așezate pe hîrtie de către inițiatori. Însă, de principiu, modul în care conducerile politice ale țării se poartă cu educația națională arată amatorismul, infatuarea și lipsa totală de responsabilitate. Și, în adînc, prea adesea, mărturisesc însăși educația personală precară a diriguitorilor educației naționale.
În această succesiune aiuritoare de reforme există, totuși, constante triste. De fiecare dată este pus iarăși în discuție statutul unor materii ce le par politicienilor și politrucilor inutile. Muzica, zisă acum „Educație muzicală”, de fiecare dată. Ba e redusă la o oră la două săptămîni (cuplată cu desenul – altă materie inutilă, nu-i așa?), ba e scoasă complet din programă, ba e plasată printre opționale, ba e dusă în zona ingrată a facultativelor. Chiar și atunci cînd e lăsată printre obligatorii, ea e cuplată cu „mișcare” (la clasele mici) sau este tacit înlocuită cu altceva, căci părinții presează școala să îndoape copiii cu matematică și română. Am mai scris despre această cecitate părintească susținută de sistem. Cînd s-a pus recent în aplicare decizia Parlamentului de limitare a numărului de ore în gimnazii, nimănui nu i-a dat prin cap că, poate, cinci ore matematică pe săptămînă e cam mult; toți s-au repezit să creadă că o oră de muzică pe săptămînă e cam mult. Ultimul test PISA a arătat clar că elevii români performează catastrofal la matematică, pe lîngă analfabetismul funcțional deja știut de toată lumea. Prin urmare, excesul de matematică și de română la clase dă rezultate inverse. Psihologii și pedagogii știu bine că, dacă bagi cu anasîna în cap elevului comentarii și ecuații complicate (căci multe ore duc inevitabil la creșterea complexității materiei predate), acesta va sfîrși prin a ști, paradoxal, mai puțină matematică și mai puțină română decît ar ști dacă îi livrezi informație mai puțină și mai sistematică.
Se discută, de asemenea, intens despre utilitatea materiilor școlare în viață. Adevărul este că aproape nimeni nu mai face ecuații de gradul II sau III după ce termină școala, dar rostul matematicii nu e niciodată pus în discuție. Motivul e simplu: copiii au de dat examene. Matematica e regina examenelor. Iar scopul școlii pentru 99% din elevi și părinți nu este să educe, să formeze, ci să-l facă pe elev să treacă examenele ca să ajungă la o diplomă. Școala devine un fel de neîntreruptă meditație, în sensul parașcolar al cuvîntului. Utilitatea materiilor este văzută direct nu în raport cu viața, ci cu examenele care vin. Asta cu „utilitatea în viață” este, de fapt, o ipocrizie. Ei bine, ora de muzică stă pieziș împotriva acestei mentalități. Așa că ea încurcă și, de aceea, trebuie cumva ocolită.
Am conceput acest Dosar ca pe un protest al unor oameni inteligenți și deplini, realizați profesional în diferite domenii, împotriva acestei mentalități. Am dat aici loc, firesc, și vocilor unor profesori eminenți de Educație muzicală. Firește, nu e un Dosar care contrapune muzica matematicii. Regina școlii românești nu poate și, cred, nici nu merită să fie detronată chiar dacă, vedem, elevii nu i se supun. Acest Dosar spune, însă, răspicat că unde muzică nu e, educație nu e.
