Un selfie cu peştele de pe televizor
Mă gîndesc la kitsch și o imagine îmi apare subit în minte: standurile cu zeci de obiecte destinate turiștilor, care împodobesc toate stațiunile de pe litoral. O abundență de mărfuri ieftine sau la suprapreț, în esență inutile, iar în prim-plan este magnetul de frigider, cel care stă la baza unor colecții la modă în bucătăriile din întreaga lume. De ce mă gîndesc la toate aceste suveniruri și nu la cămașa în culori turbate, găsită la second hand, pe care o păstrez încă în dulap, deși n-am purtat-o niciodată? Sau la tigrul, elefantul și balerina din porțelan care stau și acum în sufrageria părinților, pe pian, fiecare cu mileul lui? Sau la carpeta imensă care acoperă unul dintre pereți, țesută la război de bunica mea, înfățișînd o femeie elegantă, care coase la gherghef, într-o grădină? Vreau să mărturisesc ceva: prima mea creație „artistică“ a fost o fustă din ambalaje de dulciuri și chips-uri, asortată cu o pălărie de pai pe care lipisem cutii de suc – am purtat această costumație la petrecerea de absolvire a liceului. Sînt tentată să spun că este cel mai kitschos obiect pe care îl dețin. Pe de altă parte, a fost o alegere deliberată de a crea ceva nostim și atipic, iar kitsch-ul „autentic“ trebuie făcut cu toată seriozitatea. Însă kitsch-ul nu este același pentru toți. O doamnă respectabilă, care ține la mare preț bibelourile familiei și mileurile croșetate cu atîta trudă, va fi probabil scandalizată de papucii cu puf purtați pe stradă de o adolescentă. În fond, fiecare generație are kitsch-urile ei, adeseori ireconciliabile.
Am întrebat cîțiva prieteni ce imagine le vine prima oară în minte cînd aud termenul „kitsch“. Răspunsurile s-au menținut într-o zonă oarecum familiară: pește pe televizor (probabil, imaginea clișeică a ceea ce înseamnă kitsch), o încăpere încărcată de obiecte și zorzoane nepotrivite, în culori stridente, ceva sclipicios, argintiu sau auriu, tablourile proaste care se vînd prin tîrguri și parcări, culoarea maro și piesele de mobilier din comunism. Am observat un numitor comun: fiecare numește lucrurile care îi repugnă și pe care nu le-ar cumpăra niciodată. Fiecare recunoaște non-valoarea într-un anumit gen de obiecte, dar, ca în orice chestiune subiectivă, intervin și nuanțele: locul unora e la gunoi, altele trezesc nostalgie și un gen de simpatie, iar cîteva merită păstrate. Desigur, „sondajul“ meu nu este cu adevărat relevant: ar fi trebuit să aflu și părerea celor care au acasă o „Răpire din Serai“, oare pentru ei ce ar înseamna kitsch-ul, în cazul în care cunosc acest termen?
Am impresia că eticheta de „kitsch“ nu mai e foarte folosită astăzi, dacă o fi fost vreodată; mai degrabă, s-a translatat într-o analiză intuitivă a valorii și a calității estetice, adaptată fiecărui caracter în parte, cu nuanțele ce țin de educație, mediu și generație. De pildă, cazul meu: am prins zece ani de comunism, am crescut într-o casă cu pian, dar și cu mobilă de proastă calitate, o casă cu mileuri și bibelouri, dar și cu antichități moștenite de la rude și prieteni de familie. Așadar, un amestec de artă și kitsch care s-a imprimat în țesătura personalității mele – de unde și modul meu de a privi lucrurile: un obiect mi se pare urît sau prost executat, pe cînd altul poate avea o nuanță de grotesc sau de ridicol care să mă încînte. S-ar părea că termenul și-a cam pierdut și conotația tăioasă, peiorativă, tocmai pentru că s-a țesut în fibrele cele mai intime ale vieții de zi cu zi – și asta nu de ieri, de alaltăieri. Sîntem înconjurați de kitsch, producem kitsch și mă îndoiesc că vom scăpa vreodată de el. Dacă-i întrebi pe cei cu pretenții intelectuale, vor spune că este o expresie a mediocrității și a sărăciei, a lipsei de educație și de repere ale valorii. Însă lucrurile nu mi se par atît de simple și nu cred că kitsch-ul ține doar de un anumit segment al societății. Cu toții contribuim la o lume mai kitschoasă, adeseori fără să ne dăm seama.
Să luăm, bunăoară, expresia artistică cea mai la îndemînă: fotografia – care, odată devenită accesibilă oricui are un smartphone, a încetat de mult să mai fie o artă. Ne repugnă ideea de a agăța în sufragerie o carpetă cu cerbi, dar fotografiem orice ne iese în cale, fără o minimă atenție pentru compoziție, subiect sau expunere – și fără a ne întreba dacă interesează pe cineva instantaneele pe care le vărsăm zilnic pe Facebook și Instagram; ne mîndrim chiar cu acel #nofilter, deși tehnologia actuală ne-ar permite să transformăm o imagine proastă într-una acceptabilă. Spun toate astea pentru că sînt fotograf și pentru că am renunțat de multe ori să public o poză care mi se părea mediocră, însă și eu am cochetat nu o dată cu banalitatea. Trăim o exacerbare a banalului, care a devenit posibilă datorită rețelelor de socializare.
Problema e alta: cînd libertatea de exprimare ne creează iluzia că putem fi cu toții artiști și creatori de opinie, cînd modestia devine o raritate, iar standardul calității tot mai scăzut. Probabil că totul se leagă, în fond, de educație. Educarea gustului, a dorinței de perfecționare, a simplității, a capacității de a recunoaște și de a căuta valoarea. Nu kitsch-ul e problema, ci faptul că cedăm în fața non-valorii și a urîțeniei, a redundanței și a inutilității. Ce-i drept, perfecțiunea poate produce disconfort și uneori ne simțim mai în largul nostru printre lucruri banale, lipsite de însemnătate.
Din acest motiv, cei care vizitează The Museum Of Bad Art (MOBA) din Dedham, Massachusetts, nu se sfiesc să rîdă în hohote în fața exponatelor – ceva ce puțini și-ar permite într-un muzeu serios, chiar dacă unele lucrări de artă contemporană ar putea stîrni și astfel de reacții. La MOBA nu sînt acceptate kitsch-urile deliberate, ci numai lucrările făcute cu toată seriozitatea, în care pasiunea artistului a fost subminată de nivelul priceperii sale. Sînt lucrări cu defecte serioase, fără a fi însă plictisitoare. Directoarea MOBA, Louise Sacco, spune că urîtul poate avea un rol eliberator: urîțenia extremă e mult mai percutantă decît frumusețea extremă, forțîndu-i pe oameni să se gîndească mai profund la ceea ce e greșit.
Kitsch-ul își are celebritățile lui. Sînt numeroase exemple de lucrări artistice denunțate de critici ca fiind kitsch-uri, pe care publicul larg le-a îmbrățișat cu entuziasm. De exemplu, „Femeia verde“ a lui Vladimir Tretchikoff, poreclit „Regele kitsch-ului“, se numără printre cele mai bine vîndute reproduceri de la mijlocul secolului XX. Sau Elvis pictat pe catifea și copiile după „Cîini jucînd poker“ care au avut momentul lor de glorie în sufrageriile americane. Tim Burton are două filme inspirate de viața a doi artiști ai kitsch-ului: Big Eyes, despre Margaret Keane, ale cărei picturi de femei și copii cu ochi supradimensionați au avut un mare succes comercial, și Ed Wood, despre regizorul și actorul american Edward Davis Wood Jr., care a primit un premiu Golden Turkey și e considerat unul dintre cei mai slabi regizori ai tuturor timpurilor.
Ema Cojocaru este fotograf și blogger literar.
Foto: Ema Cojocaru
