Un produs de import?

cioburi din fereastra încrederii Doi roboţi. Priveam recent un episod din serialul SF Andromeda. Între altele, în episodul respectiv, doi roboţi (două fiinţe cibernetice, cu formă humanoidă, ca să fiu mai exact) încercau să-şi lămurească unul altuia ce este prietenia. Ajungeau imediat la încredere ca bază a prieteniei, a relaţiilor umane în general: ajungeau la concluzia că eşti în general prieten cu cel în care ai încredere, pe care te poţi baza. La piaţă. Încrederea este ceva important în ziua de azi, un soi de asigurare pe care societăţile, comunităţile şi indivizii o încheie tacit pentru a putea controla nebuloasa încrengătură contemporană a interacţiunii cu ceilalţi. Astăzi oamenii întîlnesc zilnic "străini", indivizi necunoscuţi, care prin comportamentul lor le pot influenţa viaţa, fie că e vorba de funcţionarul de la poştă, de vînzătorul de la supermarket, de medicul care te consultă, de clientul care îţi pune întrebări, uneori sîcîitoare, de vecinul de scaun din autobuzul aglomerat, de şoferul maşinii care staţionează în trafic etc. Fiecare dintre ei poate avea un comportament predictibil sau nu. Să ne închipuim că mergem la piaţă şi vrem să cumpărăm mere. Vînzătorul le cîntăreşte, cumpărătorul îi dă banii şi aşteaptă apoi restul şi merele. El are încredere că va primi şi restul, şi merele, şi pe baza acesteia îi poate prezice comportamentul. Reciproca este valabilă: uneori cumpărătorul primeşte mai întîi merele, apoi dă banii, în virtutea faptului că vînzătorul are încredere în el că nu va fugi cu marfa, fără să dea banii. Practic, în absenţa încrederii, pe de o parte, în oameni, pe de alta, în instituţia schimbului, schimbul în sine ar fi imposibil. Gigi, un om gospodar. Să luăm un alt exemplu. Într-un sat, şanţul e plin de gunoi. Zac acolo, laolaltă, PET-uri, cutii goale de bere, ambalaje de chips-uri, ziare îngălbenite şi coji de seminţe - pierdute şi ele printre deşeurile ce marchează trecerea civilizaţiei contemporane prin satul respectiv. Gigi, un om gospodar, se întreabă dacă nu ar fi bine să facă ordine, să strîngă gunoiul. Are două dileme: acţiunea sa va fi eficientă? Dar va atrage sprijinul celorlalţi, dincolo de nivelul declarativ? Eficienţa se transpune în produsul muncii lui Gigi, în cît timp va rămîne şanţul curat. Norma socială oficială zice că nu e bine să arunci gunoi pe stradă. O înveţi la şcoală şi e sancţionată şi prin lege. Dacă Gigi are încredere în oameni, el poate purcede la curăţirea şanţului, putînd prezice că majoritatea celor din jur vor respecta norma formală. În caz contrar, nu mai are rost să-şi bată capul: a doua zi şanţul va fi din nou plin de gunoi. Sprijinul este legat de încrederea în vecinii săi, garantînd că şi ei vor participa la curăţarea şanţului. Altfel, ei vor fi beneficiarii unei munci destul de grele, pe care o face doar Gigi, în timpul lui liber. Specialiştii şi încrederea. Să mai luăm un exemplu ipotetic. Să zicem că avem o ţară. Care are guvernanţi, experţi, oameni de ştiinţă, analişti, specialişti, profesionişti, parlamentari şi alţi aleşi ai neamului, între care unul, mai important, tot ales de popor, îşi dă cu părerea zilnic, despre orice, constituindu-se ca autoritate supremă în orice domeniu: de la gripa aviară la modul de construcţie a podurilor. Te întrebi, oare cîtă încredere o fi avînd omul acesta în cei din jur, etichetaţi drept specialişti în domeniile despre care îl informează şi despre care el, alesul, transmite mai departe informaţie, la ore de maximă audienţă? Şi ce mesaj transmite el către concetăţenii săi, cei care l-au ales, cu privire la încrederea în oameni, în capacitatea lor de a se specializa? Intermezzo (I). Reducînd istoria la o singură idee, la începutul civilizaţiei umane, indivizii erau cu toţii la fel de pricepuţi în a face orice: să vîneze, să se bată, să cultive pămîntul, să crească oile etc. Mai tîrziu, oamenii s-au specializat dezvoltîndu-şi abilităţi distincte: unii erau fermieri, alţii - războinici, alţii - preoţi, alţii - meşteşugari. Controlul social era foarte strict, dat fiind că fiecare îl cunoştea pe fiecare, iar străinii erau atît de rari, încît nici nu contau prea mult în ecuaţia echilibrului social. Nu aveai nevoie de prea multă încredere în oameni. Depindeai doar de cei din jur, pe care îi cunoşteai în mod direct. Ştiai că războinicii chiar se duc la război sau că azi nu e făină fiindcă a născut nevasta morarului. Acum, specializarea este din ce în ce mai îngustă, iar viaţa de zi cu zi, cu maşini şi avioane, cu Internet şi televiziune, te pune mereu faţă în faţă cu alteritatea. Eşti nevoit să crezi că fiecare îşi face treaba, astfel încît societatea să funcţioneze. Românii (I). Sînt românii mai încrezători decît alţii în semenii lor? Dar în instituţii? Datele statistice spun despre noi că sîntem între cei mai neîncrezători dintre europeni, că preferăm să fim mai degrabă precauţi decît să ne lăsăm în seama altora. Interacţiunea noastră cu alţii e redusă. Mai mult, am căutat să eliminăm dintre noi pe cei care erau diferiţi: am scăpat uşor-uşor de evrei, de germani (conform legendei în general acceptate contra a cîte 10.000 de dolari de bucată), de greci - cîndva o parte importantă a elitei locale, de bulgari - cînd cu Cadrilaterul, şi, după ultimul război, şi de alţi "venetici", fie ei francezi sau englezi. Am încercat să îi excludem pe greco-catolici, şi ei un pic altfel decît majoritatea. Regimul comunist a căutat egalizarea şi omogenizarea României cu orice preţ, astfel încît "omul nou" să fie identic oriunde ai merge. Nu sînt prea convins că asta a displăcut naţiunii. A apărut o tradiţie a intoleranţei: nu prea ne plac cei altfel. Stilurile de viaţă diferite le considerăm în general bizare, greu de digerat şi prin urmare nu le prea digerăm; mamele singure sînt stigmatizate, odată cu "bastarzii" pe care îi cresc. Alcoolicii sînt lăsaţi să se descurce pe cont propriu, în afara societăţii. Religiile alternative sînt "păcătoase" (îmi amintesc despre ce ne spunea un operator de teren, plecat cu chestionare într-un sat din Moldova şi alergat pe străzi de săteni şi oficialităţi, dată fiind suspiciunea că "străinul" "a venit cu evanghelizarea"). Arabii şi chinezii sînt nişte fiinţe ciudate care mai bine ar pleca. Rockerii trebuie evitaţi, sigur au de-a face cu satanismul. La rîndu-le, mulţi îi detestă pe manelişti, dorindu-le sfîrşitul. Partidele politice se urăsc între ele, nu găsesc căi de mijloc (oare cum ar fi primite la noi soluţii "imorale" ca în Bulgaria sau Germania??). Am exagerat în exemplele de mai sus. Nu toţi românii sînt la fel, dar ca tendinţe generale, dacă stăm şi judecăm la rece, uitînd că facem parte şi noi din naţia asta, s-ar putea să avem un consens că ar trebui să excludem pe "bizarii" de mai sus. Mă întreb însă, fără a-i aproba sau dezaproba, oare ei nu or fi oameni? Oare nu o fi nimic de învăţat de la ei? Oare, chiar dacă sîntem buricul pămîntului, nu am putea avea puţină încredere că totuşi sînt şi ei ca noi (Phoenix dixit)? Intermezzo (II). Mă gîndesc din nou la ce ar fi putut să discute roboţii de la începutul articolului odată ajunşi la chestiunea cu încrederea: modernitatea a adus cu sine raţionalitatea organizării sociale şi de aici o încredere ridicată în instituţiile democraţiei, ca expresie raţională a unui model optim de organizare. Încrederea se construia şi se construieşte în timp, pe măsură ce oamenii înţeleg ce fac, ce vor şi cum fac instituţiile ceea ce fac, fie că e vorba de Parlament, de Guvern, de Presă, de Justiţie etc... Românii (II). Am sugerat deja de unde ne vine încrederea mai redusă. România este ceva mai tradiţională decît suratele ei europene, mai orientată către autoritarism, mai puţin dispusă să îşi respecte propriile legi, toate acestea lăsînd mai puţin spaţiu pentru încredere. (Mă întîlnesc în lift cu un tînăr român. Are cam 20 de ani şi fumează. Îi spun că nu ar trebui să o facă în lift, că aşa e regula scrisă pe afişul de sub ochii lui. Îmi replică tandru şi arţăgos, în acelaşi timp, că "d-aia e lege, să fie încălcată". Cum naiba să ai încredere în unul ca el?! Legea zice şi că nu ar trebui să mă omoare. Ce mă fac dacă şi asta o trebui încălcată, mai ales dacă ai muşchi sau Maybach???) Vestea bună este însă că sîntem în mod cert mai încrezători decît africanii şi majoritatea asiaticilor. În mod cert sîntem destul de europeni, cînd ne comparăm cu arabii din punct de vedere al încrederii. Ne întîlnim mai des prietenii decît roboţii de la începutul articolului. Dacă ne luăm însă după frecvenţa acestor întîlniri, pare că avem, în medie, mai puţini prieteni decît ceilalţi europeni, fie că sînt vestici sau estici. Post-scriptum. Încrederea este o chestie greu de surprins. Ea nu se plimbă liberă printre oameni şi nici nu ne dă bună ziua. Nu ne ţine de cald şi nici nu ne împuşcă. Mai uşor sînt de surprins fragmente, cioburile, cum am încercat şi eu, deşi încrederea este doar una, invizibilă şi indivizibilă. Pur şi simplu este în noi, parte a unui tot valoric mai larg. O învăţăm în viaţa de zi cu zi, prin interacţiunea cu alţii. Cînd îi cunoaştem pe ceilalţi destul de bine, ştim cum vor reacţiona şi putem avea încredere în ei. Cunoaşterea este, la rîndul ei, raţională, modernă, ridicată de postmoderni la rang de superputere, dimpreună cu încrederea şi cu relaţiile cu prietenii (numite la un loc de către vestici capital social). E de înţeles ca noi să fim mai neîncrezători. Un sociolog polonez, şef al Asociaţiei Internaţionale de Sociologie, spunea că în partea asta de lume, încrederea încă se mai construieşte. E nevoie de transparenţă, de claritatea regulilor, de stabilitatea legilor, de familiarizarea indivizilor cu noua ordine socială. De aceea epilogul acesta nu este nicidecum trist, precum un epitaf: nu cred că încrederea ar fi murit în România. E posibil ca ea să se nască abia acum, iar noi, cei de acum, să fim cei care o moşim şi o naştem, în acelaşi timp. Metaforic, încrederea e ca o fereastră spre lume. Depinde numai de noi dacă e transparentă sau opacă.