Un pic de catabază
După aversă, norii s-au fisurat a oboseală şi, cît mai era timp în acea zi cam trecută, a ieşit soarele. Nu mi am ascuns bine dezamăgirea, căci prietena la care mă găsise efemerul potop a sesizat că eram ca neoamenii: „Ţie nu-ţi place viaţa? Nu te bucură lumina?“ Mai mult din plăcerea polemicii inutile decît din convingere, am pus la îndoială necesitatea echivalenţei dintre lumină şi viaţă. „Bine, dar Iisus?“, a venit replica, „Lumina şi Viaţa?“. Nu am răspuns (deşi presupun că nu m-aş fi înşelat) că vorbele acelea nu se referă nici la opera becului, nici la colcăiala biologică: am preferat s-o necăjesc amintindu-i că, atunci cînd umblă după viaţă prin cosmos, oamenii de ştiinţă nu caută lumină, ci apă. Şi că nici în stele, nici în Sahara nu e mai multă viaţă decît în mlaştinile gîlgîinde la umbră, sub coroanele protectoare ale arborilor din pădurea ecuatorială sau chiar într-o banală groapă (dacă pămîntul e suficient de umed).
O joacă răutăcioasă, desigur. „Şi tot o joacă este şi apropierea dintre numele lui Thales şi thalassa“, am deviat. Cineva exclamase odată în faţa unui izvor: „Deştept a fost ăla care a inventat apa!“ Un altul întrebase: „Cine adică?“ Justificată nedumerire: mă uit, acasă, în Geneză şi, după traducerea pe care o am la îndemînă, e foarte neclar: „1.1. La început, Dumnezeu a făcut cerurile şi pămîntul. 1.2. Pămîntul era pustiu şi gol; peste faţa adîncului de ape era întunerec, şi Duhul lui Dumnezeu se mişca pe deasupra apelor“. Însă de unde apăruseră apele? Dumnezeu a făcut cerurile şi pămîntul. Naivitate, lacună, sau misterioasă elipsă? Oricum, de la Gange pînă la Iordan şi de la Nil pînă prin Amazonia, făcînd abstracţie de complicaţiile practice ale ipotezei difuzioniste, apele tot moştenesc o anume intimitate cu zeii.
Francis Ponge nota că apa, totuşi, are sădită în ea tendinţa de a merge mai degrabă în jos. Că este în asemenea măsură obsedată să fie lîngă pămînt, încît e gata să renunţe la propria formă doar ca să-l îmbrăţişeze. Prizonieră într-un pahar, se înghesuie către partea lui inferioară; dacă n-ar fi atît de nefericit incompresibilă, fiece moleculă ar sta în contact imediat cu acea parte. Însă, de cum o eliberăm, ea năvăleşte către sol, căutînd a se risipi cît mai mult, a-şi pierde înălţimea şi a-l atinge. Ţineţi-o în palmă şi veţi vedea cum îşi găseşte loc printre degete ca să ajungă mai aproape de pămînt. Apa se doreşte umilă. În latină, humilis înseamnă „aproape de pămînt“ (de la humus).
Apa şi-a perfecţionat mereu tehnicile de camuflare, de impregnare, de penetrare… Nu doar a obiectelor materiale care o împiedică să coboare, ci deopotrivă a imaginaţiei şi a lucrurilor minţii. Cine să parieze că n-a luat şi chipul focului, atunci cînd Heraclit pornea de la acesta pentru a spune că drumul în sus e totuna cu drumul în jos? Măşti ale ritmurilor marine? Ceva mai încolo, zisele ritmuri nu prea aveau să-l încînte pe Augustin, călător de nevoie, crispat şi cam morocănos, peste Mediterana. Cu atît mai incomod cu cît spiritul de observaţie popular a sesizat înrudirea apei cu şarpele – ce-i drept, nu cu unul de copac, de măr, spre exemplu…, ci cu unul care – ce poate să facă un şarpe? – şerpuieşte în abila căutare a unei crăpături pe unde să dispară ca şi cum n-ar fi fost. O penetrare cît ai clipi, numai bună să lămurească de ce apa fertilizează solul.
Tot în zonă, mai tîrziu, Vico dezleagă istoria ca flux şi reflux (în original corsi e ricorsi). Pentru cei interesaţi, napoletanul e născut sub semn de apă, chiar între Poarta Infernului şi străvechea, proteica noapte a Sfîntului Ioan. A doua zi, dar abia în 1911, se naşte şi Ernesto Sábato. Şi, cu el, sinistrul, minunatul Fernando Vidal Olmos. Care, printre eroi şi morminte, coboară sub oraş pentru a cerceta oglinda apelor infecte ce răstoarnă carnavalul suprafeţei. Alunecos precum fluidul negru, el înoată în mijlocul distrugerii cosmice, reia în sens invers (ca un rîu ce curge înspre sursă) logica istoriei, moştenind şi deformînd chipul damnat al lui Narcis, dar şi traiectul misticii speculative de la Saint-Victor – pînă la Hegel, pe care îl citează direct.
Plouă din nou. Către final, îmi aduc aminte seaca telegramă pe care o primeşte Meursault în primele rînduri din Străinul (Camus). Citesc: „«Mère décédée. Enterrement demain. Sentiments distingués»“. Presupunînd că observaţia lui Ponge în legătură cu apa şi pămîntul este exactă, atunci enterrement, literal „împămîntare“, sună bine. Şi reiau: „Mer décédée“. Seacă, da, seacă telegramă.
Prietena la care mă refugiasem în acea seară, pe furtună, mă consideră şi astăzi un ciudat.
Sebastian Grama este conferenţiar univ. dr. la Facultatea de Filozofie a Universității din București. Cea mai recentă carte publicată: Semper eadem, Editura Universităţii din Bucureşti, 2017.
Foto: Ioana Epure
