Un om gentil

Publicat în Dilema Veche nr. 784 din 28 februarie – 6 martie 2019
Un om gentil jpeg

Oamenii mari nu se urcă pe soclu, căci n-au nici cea mai mică nevoie de el. Oamenii mari nu zboară peste capetele noastre, ci umblă printre noi, ne zîmbesc cu naturalețe, ne întind mîna și ne ajută să avem încredere în noi prin validarea pe care ne-o oferă cu generozitate. Oamenii mari nu se consideră niciodată mari. Deși ne depășesc cu mult. Iar B. Elvin a fost un om mare. 

S-a născut în 1927, în Moinești. În timpul liceului, în 1943, a redactat prima revistă din viața lui – Caiete culturale –, o revistă realizată, mi-a povestit, cu ajutorul gestetner-ului, un soi de xerox manual care multiplica la manivelă matrița unui text. În 1950 a absolvit Facultatea de Filozofie din București. A fost redactor la Editura Tineretului (1948-1953), la Editura de Stat pentru Literatură și Artă (1953-1956), la Viața Românească (1956-1958). Mai apoi, secretar literar la Teatrul de Comedie (1961-1969). În 1975, la propunerea lui Hein-rich Böll, a fost acreditat cronicar dramatic al manifestărilor teatrale anuale „Berliner Festspiele“, din Berlinul de Vest. Pînă în 1989 a fost secretar literar la Teatrul Național (1969-1989), apoi, din 1992, redactor-șef al ediției române a revistei Lettre Interationale.

Radu Cosașu spunea despre el că, dacă ar putea să-l „închidă într-un vers, cum se cuvine cu orice prozator veritabil – acesta ar suna cam așa: fericirea de a fi trist cînd înțelegi“, iar Mircea Iorgulescu îl descria ca fiind o persoană care „detestă vedetismul, detestă ieşirea în prim plan, detestă exibiţionismul, detestă afişarea zgomotoasă a personalităţii. Observă, analizează, disecă, atent la nuanţe şi semitonuri, îndrăgostit de detalii“.

Pe B. Elvin l-am descoperit în facultate. Modernitatea clasicului Caragiale îmi motivase alegerea temei pentru lucrarea de diplomă, iar mai apoi, Datoria de a ezita, la care revin de fiecare dată cînd lumea din jurul meu tinde spre haos, îmi devenise un bun prieten de drum. Pînă atunci, deși vorbisem de cîteva ori la telefon și colaborasem la revista Lettre Internationale, nu-l cunoscusem niciodată în persoană.

Tocmai de aceea, în acea dimineață de noiembrie, din 2006, cînd am sunat la ușa celui care, fără s-o știe, fusese, într-o mare măsură, mentorul meu din facultate, nu-mi era deloc, dar deloc ușor. Încercam să-mi stăpînesc tremurul emoției și mă agățam de carnețelul pe care îmi scrisesem întrebările pentru interviu, ca de un colac salvator. Te bîlbîi, citești de pe foaie, înregistrezi și speri să nu te faci prea tare de rîs – cam așa suna mantra pe care mi-o tot repetam.

B. Elvin mi-a deschis ușa, zîmbitor și îmbrăcat la patru ace. M-a invitat în casă și cînd, din cauza emoției, era să dărîm un stativ din hol, și-a cerut scuze că l-a lăsat în drum. Stativul stătea lipit de perete.

Mă aștepta cu tort, cu ceai și cu cafea, și cu o dezinvoltură care în doar cîteva minute m-a făcut să mă simt mai în largul meu și mi-a dat acel respiro de care aveam nevoie ca să-mi descleștez nițel degetele de pe carnetul cu întrebări. Cu toate acestea, emoția încă mă stăpînea, și primul lucru pe care am putut să-l articulez, cu acel ton grăbit al cuiva care rostogolește cuvintele de frică să nu-și piardă curajul și glasul la mijlocul frazei, a fost: „Să știți că eu vă cunosc de mult, din facultate. V-am admirat tot acest timp, iar studiul dumneavoastră despre Caragiale a fost, pentru mine, un soi de piatră de temelie, mi-ați oferit o cheie nouă pentru citirea textelor lui.“

Reacția lui m-a uimit. Căci nu a fost acel zîmbet complezent al cuiva obișnuit cu asemenea declarații. Din contra. Declarația mea stîngace și tremurată l-a emoționat. Ochii i s-au înduioșat și mi-a mulțumit, spunîndu-mi, cu acea modestie pe care aveam să i-o cunosc, că pentru el înseamnă foarte mult să audă că o carte scrisă în 1967 mai înseamnă ceva pentru un tînăr de azi.

Și, pe nesimțite, tremurul din glas mi-a dispărut. Am început să vorbim despre pasiunea lui de o viață, teatrul, despre spectacolele pe care le văzusem recent, să ne ciondănim chiar nițel pe marginea regiei unora sau a scenografiei altora. Aproape că uitasem de interviu, carnețelul era abandonat undeva pe masă și mă lăsasem furată de tacla, ca atunci cînd stai în fața unui prieten cu care ai multe în comun. Deși eram conștientă că nu mă voi situa niciodată pe aceeași treaptă cu cineva cu erudiția și viața lui B. Elvin, căldura și felul său de a-mi vorbi, ca și cum i-aș fi fost egală, au fost pentru mine, în toți anii care au urmat acelui interviu, un reper a ceea ce înseamnă un om cu adevărat elegant.

Mi-a povestit despre prima oară cînd căzuse în dizgrația regimului. Cînd, în 1956, a scris o carte despre Anatole France, cenzura a considerat-o a fi subversivă, iar scriitorul a fost dat afară de la Viața Românească. În acel mod pervertit cu care autoritățile de atunci știau să pună presiune pe cineva: pe de o parte a primit amenințări, pe de alta i s-a oferit un troc: și anume postul de director la Direcția scenarii din cadrul Ministerului Culturii. Înțelegînd însă ce ar fi însemnat acel post, o slujbă care l-ar fi costat integritatea, transformîndu-l într-un cenzor, de genul unuia căruia și el îi căzuse victimă, B. Elvin a refuzat. A urmat o perioadă de trei ani de șomaj, timp în care nu a stat de pomană. A scris două cărți de critică de teatru (despre Cehov şi Camil Petrescu) care au apărut, în ciuda interdicţiei de a mai putea publica vreodată vreun volum. Cum a fost posibil? Cu ajutorul lui Paul Georgescu, mi-a povestit, care făcea contractul pe numele său, declarînd autorul numai după ce manuscrisul era acceptat.

Cu toate acestea, oficial, era în șomaj. Iar a fi șomer pe timpul comuniștilor era de două ori o problemă. Una, cea financiară, a doua – deveneai „parazit al societății“, adică un soi de dușman al poporului. După trei ani a obținut postul de secretar literar la Teatrul de Comedie, apoi la Teatrul Național din București.

A editat în această perioadă revista Caietele Teatrului Naţional, o revistă dragă lui nu doar pentru că era o revistă de teatru, ci și pentru că era printre rarele publicații din România acelui timp în care mai „scăpau“ și informații despre ce se întîmpla în străinătate.

Mi-a povestit, cu un aer ușor ghiduș, cum a reușit să scape de „capul lui Ceușescu“ din revistă. „Am avut în fața cenzurii un argument imbatabil: am spus că nu puteam să-l trecem pe Ceauşescu alături de nişte «bieţi» actori, să asociem imaginea «ilustrului tovarăş» cu nişte «paiaţe»… că doar Ceauşescu nu era un saltimbanc ca ceilalţi.“

Numele tovarăşului a fost totuşi amintit, dar o singură dată. La aniversarea celor 75 de ani. „Nu aveam cum să nu l punem. Dar tot am reușit să-l ținem în afara revistei, făcînd o supracopertă. Aniversarea lui Ceauşescu era anunțată pe această supracopertă, tipărită pe un alt fel de hîrtie, devenind astfel un fel de… prezervativ. Ţin minte că spectatorii au lăsat atunci supracoperta pe jos… Un gest simbolic, un fleac, dar care în vremurile alea pentru noi toţi spunea enorm.“

Am vorbit mai apoi de condiția scriitorului, în cenzură și libertate. Mi-a spus că „libertatea i-a pus pe toți la o grea încercare, nimeni nu i-a mai împiedicat să arate tot ceea ce sînt, iar «totul» s-a dovedit uneori mai restrîns decît credeau. Pe de altă parte, la ora de faţă e foarte greu să scrii pentru că literatura are nevoie de cadre constituite, de o anumită stabilitate. Te poţi sau nu împotrivi ordinii constituite. Or, azi lucrurile se schimbă de la o zi la alta. Şi prea puţine dintre ele sînt transparente. O realitate incertă şi iscînd nedumeriri. Dar pe care încă nu o poţi explica. Chiar dacă au apărut tineri scriitori care scriu foarte bine, dinamitînd frontierele convenţionalului într-un domeniu sau altul, nu s-a avansat substanţial (în literatură) pe linia cunoaşterii sociale adînci a epocii în care trăim.“

Am adus mai apoi vorba și despre romanele sale, În continuare, apărut în 1982, Patru şi un absent, 1988, Numărătoarea inversă, 1997, dar și despre o carte foarte dragă mie, Datoria de a ezita, apărută în 2003, întrebîndu-l de ce a renunțat să mai scrie. Mi-a răspuns nostalgic: „Nu ştiu dacă am reuşit să transmit cititorului exact ceea ce am dorit să-i sugerez.“

Interviul luat lui B. Elvin, în acea dimineață de noiembrie, din 2006, s-a încheiat cu o frază devenită pentru mine, de-a lungul timpului, un mod de a privi viața: „V-am relatat cîteva fleacuri, dar am crezut întotdeauna că nimicurile astea atîrnă greu în balanţa înţelesurilor“.

image png
„O vîscozitate, sau altceva analog”
Înlocuirea unei piese de schimb presupune îndeobște oprirea mașinăriei, „scoaterea din priză” a ansamblului care trebuie reparat.
p 10 jpg
Grefe, transplant, înlocuiri de organe
Dimineața, doctorii își pun repede la loc „piesele” și pleacă la drum.
p 11 jpg
Despre viața eternă. Un creier în borcan
ă mă salvez în cer? Păi, ce discutăm noi aici, domnule, neuroștiințe, filosofie, transumanism sau teologie? În halul ăsta am ajuns? Doamne ferește!
p 12 jpg
Făpturi de unică folosință
Dar pentru a fi, realmente, mai buni, trebuie să găsim ieșirea din labirint.
image png
Poema centralei
Am găsit-o aici, montată de fostul proprietar, și va împlini în curînd 22 de ani.
p 13 jos  la Prisecaru jpg
Piese de schimb
Sperăm ca prin aceste considerații elementare să vă fi trezit dorința de a afla mai multe aspecte legate de acest capitol și curiozitatea de a urmări mai îndeaproape subiectul.
p 14 jpg
(Sub)ansambluri cognitive
Omul nu mai este, poate, măsura tuturor lucrurilor.
p 16 foto C  Mierlescu credit MNLR jpg
Cu ură și abjecție
Mă amuz și eu, dar constatativ, de un alt episod, grăitor, zic eu, cît zece.
image png
Groapa, cazul și centenarul
Eugen Barbu (20 februarie 1924 – 7 septembrie 1993) este, probabil, cel mai detestabil și mai controversat scriitor român din postbelicul literar românesc.
p 10 adevarul ro jpg
Dilemele decadenței
Există aici, poate, o secretă soteriologie la confiniile cu sensibilitatea decadentă, și anume credința că printr-o înălțare estetică deasupra oricărei etici contingente.
p 11 WC jpg
„Biografia detestabilă” și „opera admirabilă”
Groapa, cîteva nuvele din Oaie și ai săi ori Prînzul de duminică, parabolele decadente Princepele și Săptămîna nebunilor sînt titluri de neocolit.
p 12 Pe stadionul Dinamo, 1969 jpg
Montaje despre un mare prozator
Din dorința de a da autenticitate însemnării, autorul s-a slujit și de propria biografie. Cititorul va fi înțeles astfel semnificația primului montaj.
p 13 Eugen Barbu, Marcela Rusu, Aurel Baranga foto Ion Cucu credit MNLR jpg
Ce trebuie să faci ca să nu mai fii citit
Nu cred că Barbu e un scriitor mare, dar Groapa rămîne un roman bun (preferata mea e scena nunții) și pînă și-n Principele sînt pagini de foarte bună literatură.
p 14 credit MNLR jpg
Cele trei „Grații” ale „Împăratului Mahalalei”
Se pune, astfel, întrebarea ce ratează și unde ratează acest scriitor: fie în proasta dozare a elementului senzațional, fie în inabila folosire a șablonului ideologic.
image png
Dalí la București
Dalí vorbește românilor pe limba lor, spunîndu‑le, totuși, o poveste pe care nu o pot auzi de la nici un alt artist.
p 11 credit ARCUB jpg
Space venus Museum jpg
Declarația de independență a imaginației
și drepturile omului la propria sa nebunie
În coșmarul unei Venus americane, din beznă apare (ticsit de umbrele uscate) vestitul taxi al lui Cristofor Columb.
p 12 credit ARCUB jpg
Gala
Numai Gala și Dalí sînt deghizați într‑o mitologie deja indestructibilă.
Charme Pendentif Avide Dollars jpg
Suprarealismul sînt eu! Avida Dollars
Materia nu poate fi spiritualizată decît dacă o torni în aur.
047 jpg
Viziunea suprarealistă a lumii
Ne aflăm pe versantul opus lucidității gîndului. Intrăm în ținutul somnului, al tainei, adică în zona de umbră a vieții.
p 14 credit ARCUB jpg
Dalí în România?
Dacă ar fi să căutăm influența lui Dalí în arta românească, este necesar ca mai întîi să înțelegem cine și ce a fost Salvador Dalí.
image png
Mințile înfierbîntate
Cu alte cuvinte, cum diferă noile forme de fanatism de cele din trecut?
p 10 adevarul ro jpg
Dragă Domnule Cioran,
Pe vremuri, m-ați fi vrut arestat; acum, trebuie să-mi acceptați o „distanță ironică de destinul nostru”. Vai, lumea merge înainte cu „semi-idealuri”!
p 11 jpg

Adevarul.ro

image
Panică în Ploiești. Creșteri semnificative ale concentrațiilor de hidrogen sulfurat și benzen în aer
Locuitorii Ploieștiului se confruntă cu o scădere semnificativă a calității aerului în ultimele zile, cauzată de creșteri alarmante ale concentrațiilor de hidrogen sulfurat (H2S) și benzen (C6H6).
image
De unde poate obține România un munte de bani în loc să crească taxe și impozite. Expert: „Ne-am permite tot ce avem nevoie”
România nu reușește să-și țină în frâu cheltuielile, iar deficitul crește de la o lună la alta spre cote amețitoare. Analistul economic Adrian Negrescu explică, într-un interviu pentru „Adevărul”, cum ar putea fi rezolvată problema, fără să mai fie nevoie de taxe și impozite mai mari.
image
EXCLUSIV. David Petraeus, fost director CIA: „România e pregătită militar în cazul unui potențial atac al Rusiei”
Fost director CIA și comandant al Forțelor Armate ale SUA în Afganistan, generalul David Petraeus a vorbit, într-un interviu exclusiv pentru ”Adevărul”, despre importanța României în regiune și despre posibilitățile ca Vladimir Putin să fie înlăturat de la putere.

HIstoria.ro

image
Cine au fost „indezirabilii”?
Fondul „Bruxelles” al Arhivei Ministerului Afacerilor Externe păstrează în dosarele secțiunii consulare a Legației României la Bruxelles câteva istorii ale unor personaje de rang secund, aventurieri, delincvenți, propagandiști – așa-numiții „indezirabili”.
image
Atacul lui Cuza asupra masoneriei bucureștene
Modernizarea țării, pe care toți românii o doreau, dar care avea reprezentări diferite de la un grup social la altul, a generat tensiuni în tânărul stat. Programul de reforme al lui Cuza a început să fie contestat.
image
Răpirea lui Mussolini
În vara anului 1943, dictatorul italian Benito Mussolini (mai cunoscut și sub apelativul  pe care acesta și l-a ales – „Il Duce” – „Conducătorul”), aflat la putere de peste 20 de ani, se confrunta cu serioase probleme.