Un lac între munți

La sfîrșitul clasei a XI-a, în vacanța de vară, am fugit de acasă. Bine, nu a fost tocmai o fugă, pentru că eram deja prea mare pentru acest lucru, ci mai curînd am plecat fără încuviințarea mamei, adică fără nici un leu și, timp de zece zile, am umblat prin Munții Apuseni. Era o excursie planificată cu mult entuziasm de un grup de care mă alipisem recent în clasă, planificare cu hărți, trasee, echipament etc. Bineînțeles că de toate planurile alea s-a ales praful, cînd am coborît din hartă în teritoriu. Ne-am certat între noi de la primul traseu mai dificil, s-a dovedit că nu luaserăm destulă mîncare, echipamentul meu era atît de prost și de negîndit cum trebuie încît s-a destrămat din prima zi, în fine, încă de la început marea aventură se prefigura a fi un dezastru. Și, dacă ne-ai fi întrebat după cele zece zile, am fi răspuns în cor că, într-adevăr, fiasco a fost. Acum, privind în urmă, mi-aș da o mînă, un plămîn, jumătate de creier numai să mă aflu acolo, în Apuseni, fără nici un ban, cu o cutie de margarină și două supe la plic în rucsac, de mînă cu o fată cu care de-abia mă împrietenisem. Distanța de parcurs era enormă, lucru pe care nu l-am înțeles privind harta întinsă de prietenul nostru care avea să devină montaniard, ci abia cînd am început efectiv să mergem: practic, am parcurs traseul de la Peștera Scărișoara pînă la Cluj-Napoca, pierzînd în fiecare localitate prin care treceam cîte un invalid sau un soldat care se hotăra să dezerteze. Cînd am mai rămas trei (sau patru?) din măreața trupă inițială, părea că și energia acestor ultimi apărători ai Alesiei se va epuiza. Aveam bocancii rupți, rucsacurile cedaseră, la fel ca și umerii noștri, nu mai vorbeam între noi, și de mîncare, țin minte și acum, ne mai rămăseseră o bucată de slănină cu boia cumpărată dintr-un sat de pe drum și o jumătate de pîine. Nu eram siguri nici de traseu, pur și simplu înaintam prin pădure cu speranța că poate-poate va trece un camion pe drumul forestier și ne va lua spre Cluj. După-amiaza începuse să treacă într-o înserare blîndă, soarele care pătrundea printre frunze nu mai avea puterea de sabie laser din miez de zi. Simțeam panica celorlalți, pentru că o trăiam intens pe a mea: încă o noapte în cortul rupt părea o perspectivă sumbră. Mai aveam cîțiva lei, care însă nu erau prea utili în acele circumstanțe. Și atunci, ca-ntr-un roman de aventuri adolescentin, de după un pîlc de arbori, s-a ițit acoperișul unei clădiri care s-a dovedit a fi un fel de magazin sătesc-cîrciumă, în mijlocul pădurii. În față, pe o ladă de bere, stătea un individ enorm, o combinație de pădurar și cîrciumar, care trăgea gînditor dintr-o țigară fără filtru. Am avut senzația că e mai uimit decît noi, s-a ridicat și a intrat în magazin fără un cuvînt. Ne-am aliniat toți patru în șir indian și am intrat după el. Înăuntru, ne-am scotocit de bani și am cumpărat două beri și un pachet de Mărășești. Cînd a auzit de unde venim și unde mergem, Pădurarul a mijit un zîmbet, apoi ne-a spus că nu avem nici o șansă să ajungem la Cluj în seara aia. A așteptat să ne bem berea, apoi ne-a propus să ne ducă el cu o camionetă a doua zi, pentru că avea drum încolo. Cît despre noapte, ne-a spus să-l urmăm... De partea cealaltă a drumeagului forestier se înălța un baraj de vegetație, aparent impenetrabil. Pădurarul a băgat mîna în ceea ce părea un zid verde, apoi a tras și din camuflajul acela vegetal s-a deschis o poartă, din spatele căreia pornea un tunel ce cobora, aparent fără sfîrșit. S-a aplecat și a intrat, apoi s-a întors pe jumătate și ne-a făcut semn să mergem după el. Atunci nu aș fi recunoscut, dar eram îngrozit, încercînd să nu transmit și prietenei mele teroarea. Am mers prin acel tunel cîteva zeci de secunde, care au părut zeci de minute, apoi tunelul s-a terminat și în față s-a deschis o panoramă de carte poștală: o pajiște pe care stăteau răsfirate cîteva căsuțe de camping delabrate, apoi, la vreo douăzeci de metri, un lac imens, străjuit în depărtare de munți. Un lac verde, pe care jucau luminile înserării și pe care pluteau răsturnate crestele stîncoase. Pe malul dinspre noi stăteau priponite niște bărcuțe din tablă, niște conserve plutitoare care din cînd în cînd se loveau una de cealaltă și scoteau sunete care reverberau apoi în toată valea. Ne-am cazat în căsuțele părăsite, apoi, în timp ce Pădurarul punea de-o mămăligă la ceaun, ne-am suit cîte doi într-o bărcuță și am început să vîslim spre mijlocul lacului, care s-a dovedit a fi doar mijlocul unei prime părți a lui. Cînd soarele a încercat pentru ultima oară să-și dovedească puterea, printre două creste de munte, și-a aruncat o văpaie roșiatică pe apă, am văzut că la nici zece centimetri sub unde se zăreau vîrfurile unor brazi înecați, o pădure de conifere subacvatice, rămășițele conservate ale unei păduri scufundate. Am întins mîna și am atins vîrful unui brad al cărui trup se pierdea în adîncuri. Și am știut că atunci, acolo, sînt fericit și că e un loc în care o să mă întorc întotdeauna cînd o să mă pierd, cînd o să-mi fie foame, sete sau o să mă rătăcesc.

Bogdan-Alexandru Stănescu este scriitor. Cea mai recentă carte publicată: Abraxas, Editura Polirom, 2022.