Un fel de istorie

Ca să-nțelegi ce-i cu ziarele de umor trebuie să-nțelegi că ele au ajuns aici, în 2018, pentru că au avut un public cumpărător și „înțelegător“, au avut un sponsor sau s-au ținut din vînzări și nu în ultimul rînd jurnalistul (performerul) avea niște condiții minime de trai, da, pentru a rezista să facă glume. Public-finanțe-statut. Când faci o glumă, nu-i așa, vrei să se și rîdă. Cam așa e acum și-n istorie. Și mai e ceva: în condițiile astea, să știi, nimeni nu-i mai prejos în umor.

Cațavencu și Academia lui sînt de același rang în satiră precum Orășanu, Caragiale, Ranetti, Arghezi.

Glume pe hîrtie au circulat scrise de mînă.

Aveai supărare pe careva, îl făceai de rîs scriind și punînd în prepeleacul casei lui supărarea ta. Înainte de Heliade Rădulescu și mult după aceea, tiparul era cenzurat strict de biserică și de stăpînire. C.D. Aricescu va scoate o carte (1884) cu aceste prepelicisme.

Umorul nu e bine văzut în programele lor nici chiar de iluminiști și pașoptiști  (Curierul lui I.H. Rădulescu, Albina lui G. Asachi sau “Introducţiunea“ la Dacia literară). Totuși, I.H. Rădulescu strecoară rubrica „Urzicele“, „un fel de dicoct foarte salutariu la multe rele sau morburi atît fizice, cît şi morali“, iar Negruzzi scoate seria lui de „Fiziologii“. Se rîdea, nu-i așa, de obiceiurile noilor îmbogățiți, dar și de cele ale celor încremeniți în proiect: boierii cei mari.

Dar adevărata epocă a jurnalismului de umor o începe un necunoscut, astăzi, pentru noi: N.T. Orășanu.

E un tip cu mustăți uriașe, fără tată și mamă. Îi atacă pe ciocoi: pe Kogălniceanu și Cuza, care nu făceau tocmai la timp reformele și-și vedeau de interese. Aceștia îl cenzurau și-l băgau la răcoare. E o întreagă nebunie a aparițiilor de umor de după 1859. Ţînţarul, Nichipercea, Coarnele lui Nichipercea, Coada lui Nichipercea și fanteziile umoristului-diavol care nu-și lasă în voie guvernanții au continuat.

Iorga face un portret al jurnaliștilor de început: „Acești ziariști ce nu respectau nimic aveau două îndreptățiri. Întîi, că erau cu totul sinceri, erau niște fanatici. Dacă, apoi, pe unii îi mîna ambiția, pe nimeni nu-l momise cîștigul, simbria altui ambițios, a lăuda și a batjocori cu atîta pe lună era o meserie încă necunoscută. Ziarele erau opera lor, de la articolul de fond pînă la anunț...“

Omenetul lui Caragiale nu s-a maturizat

I.L. Caragiale încearcă obiectivitatea, în cazul ziarului Națiunea română. Prelucrează corespondențe de la fața locului, în timpul Războiului de Independență. Gazeta are vânzări. Co-patron, I.L. Caragiale decide trimiterea unui jurnalist român la fața locului. Și vine corespondența. Iată-i cuprinsul: „«Medoc fini. Votca, Tzuica, dedans.»

Cetesc de zece ori, ținînd alături dicționarul cu cheie:

«Medoc – Plevna fini – luată Votca – rușii Tzuica – românii dedans – înăuntru.» Articolul corespondentului de la Plevna era cu cheie. Ca să nu știe concurența. Urmează publicarea știrii.

Națiunea romînă apare: a căzut Plevna! Întîi „Un entuziasm furtunos…“, apoi, „Fugiți! ne strigă un băiețel de la tipografie, intrînd prin dos. Fugiți! Vă omoară! (…)“

Ce fusese? Corespondentul nostru făcuse un chef strașnic toată noaptea cu niște muscali, încurcase codurile. Și Națiunea s-a prăpădit. Aici, Florin Manolescu și Ioana Pârvulescu l-au înțeles deștept pe Caragiale.

Din umor a făcut bani Ranetti cu Furnica lui

Un public ceva mai larg alfabetizat și cumpărător a citit glume de acest fel și unele mai bune:

„Pe-această chipeşă codană,

Spre care inima-mi pulsează,

Nu am ales-o pe sprînceană,

Că dumneaei şi le pensează!“

Furnica rezistă peste 15 ani.

Interbelicul a cunoscut marea înfruntare dintre cenzură și pamflet. Arghezi, Vinea, Cocea, Geo Bogza. Peisajul momentului e definit astfel: „Îi urăsc, mă!“. „Nici mănuși, nici milă“, „Nici mamă, nici tată, nici patrie adorată – radem tot!“. Cine vrea să citească despre lumea asta are cărțile Magdei Răduță care să-i înfurie mintea.

Urzica și rîsul ideologic

Urzica (1949) a combătut moșierii și lumea lor ce trebuia extirpată. Vreo 15 ani cel puțin. Apoi, ținta a fost moravul comunist: ospătari, frizeri hoți, șefi ce-și trădează nevasta cu secretara. În sfîrșit, în anii ’80, Urzica construiește exerciții de virtuozitate. Un fel de artă pentru artă, în care se strecoară șopîrlițe, aluzii la situația reală din comunism.

Personalitatea dominantă a publicației a fost Baranga, de la înființarea ziarului (1949) pînă la moartea lui Aurel (1979). Aurel Baranga, în perioada interbelică poet al avangardei (a colaborat la publicația cu cel mai impertinent titlu, Pula), a devenit, după 1945, un creator de umor după tiparele ideologiei comuniste. „Să ai pantaloni de tergal, să mergi la teatru cu o Dacia, să bei un Cico şi să vezi un spectacol cu o piesă de Aurel Baranga erau idealul multor români. Aurel Baranga propune «cazuri», imaginînd spectacole-şedinţe, la care să participe, fie şi tacit, spectatorii.“ (Alex Ștefănescu)

Bancurile și umorul subversiv

Nu în ziare trebuie căutat cu adevărat umorul în comunism, ci în bancuri, umorul subversiv, cu transmitere orală. Într‑una dintre antologii, a lui Călin Bogdan Ștefănescu (1991), întîlnim cîteva teme cu mult mai aproape de realitatea zilnică a anilor reci ai lui Ceaușescu.

Sigur, mulți se-ntreabă de ce astăzi nu mai avem bancuri. De ce Caragiale nu mai e să ne „biciuiască“. Dar să nu uităm. „Termenul de valabilitate“ al umorului este generația, comunitatea care îl performează, îl trăiește. Astăzi Caragiale o fi bun să ne caricaturizeze, dar el nu mai spune mare lucru generației pînă-n 38-41 de ani. Asta i se-ntîmplă Umorului.

Și apoi, nu-i nevoie de bancuri, de Caragiale chiar mereu. Am avut Cațavencu, avem acum Times New Roman ori, de ce nu, Las Fierbinți – satirici pentru epoca noastră, nu?

Doru Bușcu în interviurile din „Cațavencii și tribul lor“ are dreptate:

„Eu practicam un radicalism naiv. Și cred că toți credeam că lucrurile se pot schimba repede, credeam că știm în ce direcție trebuie făcută schimbarea, și vehemența noastră punea adrenalină în gesturi, în scris, în gîndire. Eram vii, spre deosebire de generația de acum. Tinerii noștri colegi sînt moleșiți de Internet, de lipsa proiectelor idealiste, de lămurirea principalelor probleme ale momentului, de instalarea unei societăți de consum. S-au tocit strigătele tinereții“.

Noi nu am încremenit în proiect?

Noi avem o scuză: am îmbătrînit. Ne-am vărsat porția de sînge pentru patrie. Pe de altă parte, vorba Ecleziastului, există vreme de bucurie, vreme de tihnă. Am mutat registrul. Dar, dacă mergi în tren, fără să te uiți pe fereastră, ai sentimentul că stai pe loc. Musca, din exemplul lui Galilei, nu realizează că, totuși, deși bîzîie local, ea se mișcă. Practic, ceea ce s-a născut din nerăbdarea noastră s-a consumat, fiindcă nerăbdarea noastră a fost mai concentrată decît epoca. Am avut o cadență a trăirii, ne-am izbit cu capul de geam, de mai multe ori, după care ne-am resemnat cu gîndul că lucrurile se schimbă mai lent, dar asta nu înseamnă că societatea nu s-a schimbat. Din nefericire, în viața fiecăruia din noi nu încape tot ceea ce ne‑am dori să încapă. După moartea noastră, vor veni alți nemulțumiți care vor regreta, poate, că noi nu am apucat schimbarea dorită de noi.

Eugen Istodor e jurnalist și doctor în sociologia umorului. Cea mai recentă carte publicată: Cațavencii și tribul lor. O etnografie a grupului incomod și de moravuri grele Cațavencu (1990-2006), Polirom, 2018.