Un Dumnezeu care leneveşte

Publicat în Dilema Veche nr. 706 din 31 august – 6 septembrie 2017
Un Dumnezeu care leneveşte jpeg

Dumnezeu – sau hîrtoapa conceptuală în care s-au îngrămădit fantastice resturi de înţelegere – leneveşte şi el. Susţin un asemenea lucru nenumărate documente din civilizaţii răspîndite pe toată suprafaţa religioasă a lumii. O susţin, de pildă, unii amerindieni, unii polinezieni, numeroşi africani, o parte din Orientul Apropiat, precum şi religiile Australiei, monoteismele pot fi la un moment dat şi ele implicate – şi chiar şi fragmente din folclorul religios autohton. Spre sfîrşitul secolului al XIX-lea, cînd cantitatea de mărturii începea să iasă la lumină comparativ, savanţii de atunci, istorici ai religiilor şi etnologi cu precădere, i-au găsit un nume vechi şi apt: deus otiosus. Zeul creator suprem intră la un moment (mitologic) dat într-o formă durabilă de eclipsă. Se retrage, se îndepărtează. Este separat, este inactiv. E impasibil, e definit prin imperturbabilitate. Creaţia este nu numai primul său act, ci şi ultimul. În general, creaţioniştii omit să mai menţioneze şi astfel de retrageri, după cum refuză să admită probleme sensibile de teodicee. Un Mare Zeu creator nu e însă niciodată totuna cu un Mare Zeu creator retras. Neimplicat în interminabila dinamică pestriţă a lumii pe care a declanşat-o, nici nu are prin urmare un cult. E neîndoios definibil printr-un otium cum dignitate. Dar antropomorfizat, sau mai degrabă văzut dinspre creaturi, altfel decît în tradiţia deistă din care îi vine numele tehnic, este leneş.

Există specii foarte sofisticate de trîndăvie. Chiar şi atotputernicia poate lîncezi, poate intra într-o impenetrabilă, enigmatică sastiseală. Şi hiperactivitatea, şi lenea au dezvoltat un imaginar popular în stare să înghită şi profilul divinităţilor supreme. Păstrînd clare atribute iudeo-creştine, foarte răspîndită şi întrucîtva post-religioasă e viziunea populară exponenţial mecanicistă în care un Mare Zeu trebăluieşte generalizînd întîmpinarea de nevoi. Un Mare Funcţionar, un arhibirocrat celest numai bun de a sorta doleanţe. Un condicar al sugestiilor şi reclamaţiilor. Un mare – un inexorabil – Ghişeu. Un deus otiosus, dimpotrivă, nu face altceva decît să lenevească. Nu răspunde nici unei solicitări. S-a retras în ceruri, înapoia lumii. S-a îndepărtat, nu mai coboară pe pămînt (însoţit even­tual, ca în atîtea relatări săteşti, de Sfîntul Petru), e somnolent, neputincios, rămîne izolat, e distrat, e deficient şi e obosit. Nu face ceea ce poate face sau ceea ce are de făcut. Alţii, subsidiarii, preiau aceste atribuţii. Cu un verb cadastral mai urîţel: nici nu se mai poziţionează. Mitologia, folclorul, literatura leneşilor şi lenevelii abundă în variaţiuni asupra temei nepoziţionării. Lenea fiind „împărăteasă mare“ (cumva o fiinţă supremă ea însăşi), Creangă constata astut că nepoziţionarea poate include pînă şi posmagii.

Cariera intelectuală modernă a unor dei otiosi a recuperat speculaţiile teologice în cîmpul antropologiei şi etnologiei coloniale, cu precădere în explorările religiilor Africii şi Americilor. Generaţia lui Wilhelm Schmidt, Robert Eisler şi mai ales Raffaele Pettazzoni a descoperit sute (de fapt: mii) de exemple de fiinţe supreme care deschid marile naraţiuni religioase (mari – chiar dacă exemplele „primitivilor“ păreau umile), dar se limitează apoi la exact acest rol cosmogonic. Deus otiosus devenea o categorie de sine-stătătoare în istoria generală şi comparată a religiilor. Cititor omnivor şi impecabil, Pettazzoni organiza, acum aproape un secol, întreaga documentaţie într-o mare carte despre L’essere celeste nelle credenze dei popoli primitivi, prim volum dintr-un imposibil Dio. Formazione e sviluppo del monoteismo nella storia delle religioni. De curînd apărută, o citea înfrigurat un adolescent autodidact în mansarda lui din strada Melodiei (Melodiei pentru că între mahalalele Caimatei şi Scaune se strîngeau pe vremuri leneşi lăutari încă nearvuniţi, de aceea o stradă paralelă se şi chema, dar asta s-a uitat, strada Plăcerei). Cîte lucruri a putut învăţa şi pune în mişcare tînărul Eliade din asemenea cărţi avea să devină limpede ani mai tîrziu. O arheologie completă chiar şi numai a acestui punct ar ieşi cu mult din rama acestui articol (aşa e cu Pettazzoni, aşa e chiar şi cu Eliade).

Se poate surprinde însă esenţialul. În acel context totuşi liceal s-a familizarizat Eliade cu divinităţi care pierd prim planul în favoarea unor fracţii de activitate notorie repurtate de alte divinităţi, secundare. Nu e absolut deloc întîmplător că Eliade bătrîn a decis să redacteze chiar el articolul Deus otiosus din decatlonul erudit cunoscut ca Encyclopedia of Religion (împreună cu discipolul său direct Lawrence Eugene Sullivan). În Histoire des croyances et des idées religieuses, în capitolul despre originile islamului, Eliade ajunge chiar să-l numească pe Allah „deus otiosus al arabilor“, fapt mai surprinzător în context monoteist. Trăsătura principală e însă cu totul alta: Eliade a asociat încă din prima tinereţe îndepărtarea şi astfel inactivitatea („lenea“) unei fiinţe supreme cu irecognoscibilitatea sacrului pe care ea îl poate desfăşura. Intervenţia – în viaţa oamenilor, în istorie – e astfel deopotrivă protejată şi ambiguă.

Cel dintîi care a sesizat şi a studiat pasarela dintre funcţia unui deus otiosus şi camuflarea sacrului & irecognoscibilitatea miracolului a fost Ioan Petru Culianu (el însuşi autor al unui articol mărunt despre deus otiosus). În suplimentul de monografie Eliade necunoscutul, prin 1982-1983, el amintea că pentru Eliade cel din Oceanografie deja „irecognoscibilul este forma perfectă de revelaţie divină; căci divinitatea nu se mai manifestă, nu se mai realizează prin contrast, ci activează direct în umanitate, prin contact, prin venirea laolaltă“ şi comenta: „Varianta lui Hegel este varianta pesimistă: «Dumnezeu însuşi e mort» (Glauben und Wissen, 1802). Aceea a lui Eliade este varianta optimistă: Dumnezeu există, dar a încetat de-acum încolo să se mai manifeste – teorie în care poate fi deopotrivă plasată, ca erezie, poziţia hegeliană, pentru care absenţa esenţială a lui Dumnezeu corespunde cu moartea lui. [...] Există, desigur, un miracol cognoscibil, dar incomunicabil: moartea, «ruptura de nivel» care «sparge acoperişul casei» acolo unde iubirea doar l-a crăpat puţin“.

Fisura (care ar putea fi iubirea) şi rupturile personale intransmisibile (care sînt morţile individuale) sînt temele mari care animă toată literatura lui Eliade, nu numai pe cea ştiinţifică, prioritară oricum. Pettazzoni şi-a notat la un moment dat planul unui „Articolo su l’otiositas“. Nu l-a mai scris. Dar cînd s-au întîlnit, el şi Eliade, la un mare congres, la Amsterdam în 1950, amîndoi erau experţii lenevelii stranii a lui Dumnezeu. O lungă însemnare din jurnalul discipolului, la 8 noiembrie 1959 şi care pare astăzi foarte întortocheată, se încheia cu concluzia: „Transcendenţa sa se confundă cu eclipsa sa“. Lavorare stanca, ar putea repeta acest tip de zeu după scriitorul care i a înlesnit lui Eliade traducerea primelor sale cărţi în limba lui Pettazzoni. Jonathan Z. Smith a observat anii trecuţi că tranziţia de la analiza morfologică (precum cea din Tratatul de istorie a religiilor, în capitolul despre zeii cerului, încheiat în mare parte la Lisabona, în vara lui 1945, şi păstrat în Bucureşti la Biblioteca Academiei) la interpretarea cvasi-teologică e foarte riscantă. Şi e, de altfel, contraproductivă. Una e să observi aplicat că diferiţi zei uranieni tind să se retragă, să devină similar oţioşi, şi cu totul altceva să construieşti, din punctul de observaţie al unui istoric al religiilor, o suprateologie. Asta nu a făcut numai Eliade, ci şi cei care au crezut că se inspiră din el, ca Paul Tillich şi Thomas J.J. Altizer, cînd au început să vorbească, antrenînd o lungă istorie a nihilismelor religioase şi areligioase, despre o „teologie a morţii lui Dumnezeu“.

Pettazzoni a folosit în mai multe scrieri exemplul acelei divinităţi supreme dintr-o insulă a Microneziei care – literalmente – doarme. Tot timpul. O transcendenţă somniferă, un adormit etanş. Aborigenii dintr-o insulă a Carolinelor au mers pînă la a delega activismul unei divinităţi filiale care, cînd apare nevoia întreruperii acestei somnolenţe, îi ridică pleoapele. Cu mîna! Dumnezeu nu a murit, însă e atît de adormit încît trebuie intervenit manual, ca în recomandările calpe pentru stări de urgenţă ale unui hidrant. Lenevosului zeu i se ridică pleoapele cu degetele. Nu ştim ce ar mai putea vedea. Nu ştim dacă mai vede. Aici, singurul necesar e un poet.

Sau cel puţin asta înţelegi în unele zile lenevoase de la sfîrşitul verilor. 

Eugen Ciurtin este istoric al religiilor.

image png
„O vîscozitate, sau altceva analog”
Înlocuirea unei piese de schimb presupune îndeobște oprirea mașinăriei, „scoaterea din priză” a ansamblului care trebuie reparat.
p 10 jpg
Grefe, transplant, înlocuiri de organe
Dimineața, doctorii își pun repede la loc „piesele” și pleacă la drum.
p 11 jpg
Despre viața eternă. Un creier în borcan
ă mă salvez în cer? Păi, ce discutăm noi aici, domnule, neuroștiințe, filosofie, transumanism sau teologie? În halul ăsta am ajuns? Doamne ferește!
p 12 jpg
Făpturi de unică folosință
Dar pentru a fi, realmente, mai buni, trebuie să găsim ieșirea din labirint.
image png
Poema centralei
Am găsit-o aici, montată de fostul proprietar, și va împlini în curînd 22 de ani.
p 13 jos  la Prisecaru jpg
Piese de schimb
Sperăm ca prin aceste considerații elementare să vă fi trezit dorința de a afla mai multe aspecte legate de acest capitol și curiozitatea de a urmări mai îndeaproape subiectul.
p 14 jpg
(Sub)ansambluri cognitive
Omul nu mai este, poate, măsura tuturor lucrurilor.
p 16 foto C  Mierlescu credit MNLR jpg
Cu ură și abjecție
Mă amuz și eu, dar constatativ, de un alt episod, grăitor, zic eu, cît zece.
image png
Groapa, cazul și centenarul
Eugen Barbu (20 februarie 1924 – 7 septembrie 1993) este, probabil, cel mai detestabil și mai controversat scriitor român din postbelicul literar românesc.
p 10 adevarul ro jpg
Dilemele decadenței
Există aici, poate, o secretă soteriologie la confiniile cu sensibilitatea decadentă, și anume credința că printr-o înălțare estetică deasupra oricărei etici contingente.
p 11 WC jpg
„Biografia detestabilă” și „opera admirabilă”
Groapa, cîteva nuvele din Oaie și ai săi ori Prînzul de duminică, parabolele decadente Princepele și Săptămîna nebunilor sînt titluri de neocolit.
p 12 Pe stadionul Dinamo, 1969 jpg
Montaje despre un mare prozator
Din dorința de a da autenticitate însemnării, autorul s-a slujit și de propria biografie. Cititorul va fi înțeles astfel semnificația primului montaj.
p 13 Eugen Barbu, Marcela Rusu, Aurel Baranga foto Ion Cucu credit MNLR jpg
Ce trebuie să faci ca să nu mai fii citit
Nu cred că Barbu e un scriitor mare, dar Groapa rămîne un roman bun (preferata mea e scena nunții) și pînă și-n Principele sînt pagini de foarte bună literatură.
p 14 credit MNLR jpg
Cele trei „Grații” ale „Împăratului Mahalalei”
Se pune, astfel, întrebarea ce ratează și unde ratează acest scriitor: fie în proasta dozare a elementului senzațional, fie în inabila folosire a șablonului ideologic.
image png
Dalí la București
Dalí vorbește românilor pe limba lor, spunîndu‑le, totuși, o poveste pe care nu o pot auzi de la nici un alt artist.
p 11 credit ARCUB jpg
Space venus Museum jpg
Declarația de independență a imaginației
și drepturile omului la propria sa nebunie
În coșmarul unei Venus americane, din beznă apare (ticsit de umbrele uscate) vestitul taxi al lui Cristofor Columb.
p 12 credit ARCUB jpg
Gala
Numai Gala și Dalí sînt deghizați într‑o mitologie deja indestructibilă.
Charme Pendentif Avide Dollars jpg
Suprarealismul sînt eu! Avida Dollars
Materia nu poate fi spiritualizată decît dacă o torni în aur.
047 jpg
Viziunea suprarealistă a lumii
Ne aflăm pe versantul opus lucidității gîndului. Intrăm în ținutul somnului, al tainei, adică în zona de umbră a vieții.
p 14 credit ARCUB jpg
Dalí în România?
Dacă ar fi să căutăm influența lui Dalí în arta românească, este necesar ca mai întîi să înțelegem cine și ce a fost Salvador Dalí.
image png
Mințile înfierbîntate
Cu alte cuvinte, cum diferă noile forme de fanatism de cele din trecut?
p 10 adevarul ro jpg
Dragă Domnule Cioran,
Pe vremuri, m-ați fi vrut arestat; acum, trebuie să-mi acceptați o „distanță ironică de destinul nostru”. Vai, lumea merge înainte cu „semi-idealuri”!
p 11 jpg

Adevarul.ro

image
Serbia pune Euro 2024 pe jar: amenințare cu retragere după un scandal exploziv
Turneul final din Germania poate intra în istorie din motive nedorite.
image
Cum au terorizat șapte indivizi o femeie timp de doi ani, ca să le cedeze un teren
Joi dimineaţă, la şase adrese din Ploieşti au avut loc descinderi ale mascaţilor, care au condus la sediul poliţiei, pentru audieri, şapte indivizi care, vreme de doi ani, au făcut presiuni asupra unei femei, cu scopul de a intra în posesia terenului acesteia.
image
Copil cu sindrom Down, exclus de la serbarea de final de an. „Singurul necostumat a fost Vladimir”. Replica educatoarelor
Este anchetă la o grădiniță din Gorj după ce mama unui copil cu sindrom Down a scris pe Facebook că fiul ei a fost discriminat la serbarea de final de an.

HIstoria.ro

image
Când au apărut primele bănci din Țara Românească
Pe măsură ce viața economică a Țării Românești se dezvoltă, apar numeroase proiecte și încercări pentru organizarea instituțiilor naționale de credit. Î
image
Cum a fost păcălit Hitler: Fortitude
Nicio operațiune militară din istoria celui de-Al Doilea Război Mondial nu a beneficiat de un nivel extrem de ridicat de securitate operațională, implicând ample și complexe acțiuni de înșelare militară și inducere în eroare a inamicului (incluzând aici manipularea, intoxicarea).
image
Iuliu Maniu interceptat de Siguranță la ordinul lui Armand Călinescu
În 1932 Armand Călinescu e subsecretar de stat la Interne. La 5 decembrie el se mărturisește Jurnalului, ținut zilnic și pe ascuns: